Dacă stai să te gândești bine, e ceva ușor ridicol în felul în care ne pregătim de plecare dimineața. Verificăm cheile, portofelul, telefonul, dar marea dramă, criza de la ora 8:15, apare atunci când nu ne găsim căștile. Fără ele, drumul până la birou e o expunere indecentă la realitate. Iar realitatea, după cum știm cu toții, este plină de oameni care vorbesc prea tare la telefon despre problemele lor digestive de aseară, despre mahmureala din weekend. Ce să mai zic de sunetul sunetul metalic al frânelor de autobuz care îți zgârie timpanul.
Armura fonică și tortura matinală
Este un scârțâit care pare proiectat în cele mai obscure laboratoare ale torturii auditive, frecvența e atât de înaltă și de ascuțită încât ai impresia că cineva îți filetează un șurub direct în creier. E o nenorocire în toată regula, un atac țintit asupra sistemului nervos. Se aude ca și cum două plăci de oțel ruginit se ceartă într-o limbă moartă, o violonistă care trage cu arcușul pe o coardă de sârmă ghimpată chiar lângă urechea ta. E sunetul care anulează orice gând civilizat, orice urmă de bunăvoință matinală. Îți lasă gust de fier în gură și-ți face dinții să-ți clănțăne-n gură.
Așa că ne punem căștile. Și, dintr-odată, viața capătă o structură.
De la „Clubul Suferinței” la muzeul din metrou
Eu am o listă de redare pentru fiecare stare civilă sau profesională. Dacă sunt într-o perioadă în care cred că totul se prăbușește, probabil voi alege ceva de la The National sau un album mai vechi de la Radiohead. Muzica lor are talentul pervers să-ți imprime o stare care-ți spune: „da, e rău de tot, e un dezastru absolut, dar măcar suntem deștepți și triști împreună”.
E un soi de club privat, închis ermetic, rezervat exclusiv celor care au învățat cum să sufere cu un pic de clasă. O adunătură de culți. Se târăsc pe stradă printre restul de zombi care se duc la muncă, iar gerul ăsta tăios de ianuarie, care de obicei îți spinteca fața fără nicio milă, nu te mai pătrunde așa, cu una, cu două.
Uneori, însă, ai nevoie de ceva care să te facă să simți că ești cu un pas înaintea tuturor, chiar și atunci când ești blocat la semafor. Îți pui piesa „I Just Might” a lui Bruno Mars, e foarte nouă, și dintr-odată mersul tău capătă o cadență de care nu te știai capabil Te și vezi în costum verde broască cu pantalon evazat și pe cap având o bentiță gen Marian Nistor.
Poate vrei ceva care să se potrivească perfect cu vibrația ușor sarcastică, a orașului. Asculți The Last Dinner Party cu „Nothing Matters”, și brusc, tot toți oameni care se împing la metrou, ca disperații, fac o coregrafie dramatică. Brusc, încleștarea umană se transformă în „Lupta dintre Carnaval și Post” a lui Bruegel cel Bătrân. Vezi pe peron aceleași figuri pământii, schimonosite, aceleași trupuri grele care se lovesc unele de altele într-o agitație absurdă și minuțioasă. Muzica transformă coatele în coaste și rucsacurile lovite de uși într-o coregrafie flamandă. Fiecare grimasă de oboseală e o trăsătură de penel realistă, aproape murdară, dar fascinantă. E o pânză din secolul al XVI-lea despre haosul uman, iar tu ești singurul din vagon care privește totul de la distanță, protejat de un solo de chitară.
Strategia de supraviețuire
Bun, e, în esență, un exercițiu de narcisism necesar. Muzica transformă trotuarul crăpat, după ce supravițuiești metroului, într-o scenă de film în care tu ești protagonistul. Cu muzica-n urechi, ești un erou neînțeles care traversează un peisaj urban ostil. Chiar și un hit imens precum „Espresso” de la Sabrina Carpenter, pe care îl auzi peste tot, de la TikTok la difuzoarele din supermarket, capătă o altă semnificație atunci când e „al tău” în căști, devine un secret pe care îl porți cu tine prin mulțime, un nor de încredere pop care te protejează de banalitatea gri a dimineții.
Dar e și o parte ușor ciudată aici. Cu cât este mai performantă tehnologia de anulare a zgomotului, cu atât devenim mai izolați. Suntem înconjurați de sute de oameni, dar fiecare dintre noi se află în propria cutie de rezonanță. Ne privim unii pe alții ca prin geamul unui acvariu. Cineva lângă tine ar putea să plângă sau să râdă în hohote, dar dacă în urechi ai o piesă de la Djo, cum e „End of Beginning”, drama lui rămâne mută, e doar vizual pentru plăcerea ta auditivă.
Ne folosim de aceste subiecte muzicale centrale, căștile, pentru a supraviețui orașului. E un fel de pact pe care îl facem cu noi înșine: acceptăm aglomerația, mirosurile dubioase și lipsa spațiului personal, atâta timp cât putem controla muzica. E cam singura formă de putere pe care o mai avem asupra mediului înconjurător. Dacă nu pot opri claxonul unui curier grăbit sau pe al unui… ăăă, lăsați, pot măcar să-l acopăr cu energia lui Charli xcx pe un track precum „Wall of Sound” sau cu orice melancolie blegoasă de la Arctic Monkeys. Lucrurile astea mă fac să mă simt, măcar pentru o clipă, stăpânul universului meu de doi metri pătrați.
La finalul zilei, când ajungem acasă și ne dăm jos căștile, liniștea care urmează e uneori cea mai grea parte. E momentul în care „filmul” se oprește și trebuie să fim, din nou, doar noi. Fără muzică, fără scut, doar un om într-o cameră, așteptând dimineața ca să o ia de la capăt, cu lista de redare pregătită.
