10 ianuarie 2026. Zece ani de când Bowie a plecat, și încă nu știm dacă a murit sau pur și simplu bântuie printre noi.
Iată problema cu Bowie: nu poți să scrii despre el fără să suni fie ca un fan exagerat de tare, fie ca un profesor universitar care încearcă să impresioneze pe cineva la o petrecere. Încearcă să explici de ce îți place pizza, toată lumea știe deja, dar tu tot trebuie să găsești un mod să pari interesant când o spui.
Bowie a fost extraterestru în sensul în care Bob Dylan a fost profet. Nimeni nu le-a cerut să fie, dar odată ce au început, nu mai puteai privi în altă parte. Diferența era că Dylan voia să ne trezească, în timp ce Bowie doar voia să ne arate că e OK să dormim cu ochii deschiși.
Esti diferit? Cum?
Prince făcea același lucru, dar cu mai mult sex. Kate Bush o făcea, dar cu mai multă poezie. Bowie? El făcea asta cu matematica unui contabil obsedat de David Lynch. Calculat, dar nebunesc. Precis, dar complet imposibil de prezis. Și la 10 ani după moarte pare că și-a planificat spontaneitatea cu șase luni înainte.
Când mă gândesc la el și în special la filmul „The Man Who Fell to Earth", mă gândesc la toate filmele în care actorul principal nu joacă de fapt, pur și simplu este filmat în timp ce încearcă să-și amintească unde și-a parcat mașina. Bowie în '76 era atât de pierdut încât filmul ăsta e practic un documentar. Nicolas Roeg l-a pus pe Bowie într-un rol și Bowie a uitat să iasă din el. Sau poate nu a fost niciodată un rol de la bun începutul.
David Bowie, extraterestrul care a învățat costume-ul (dar nu și surâsul)
Exact despre asta e vorba. Dacă privim personajele lui Bowie nu ca pe niște simple strategii de marketing, ci ca pe niște mecanisme de apărare, vedem o evoluție care seamănă cu încercarea unui vizitator de a se integra fără să-și piardă esența. Fiecare personaj a fost o nouă interfață prin care Bowie a interacționat cu o lume pe care o găsea, de cele mai multe ori, copleșitoare.
Ziggy Stardust: mesia care nu înțelegea gravitația
Ziggy a fost prima încercare serioasă. A fost Bowie cel care spunea: „Dacă tot nu mă potrivesc, măcar să fiu centrul atenției”. Era un extraterestru care încerca să fie star rock imitând tot ce vedea în jur, dar exagerând culorile pentru că nu înțelegea nuanțele. Era plin de speranță, de excese și de o naivitate aproape tragică. Ziggy credea că poate salva lumea prin rock 'n' roll, ceea ce este, să fim sinceri, cea mai „omenească” și absurdă greșeală pe care o poți face. Dar, la final, personajul a fost devorat de propriul public, iar Bowie a realizat că empatia excesivă te poate ucide.
Aladdin Sane: crăpătura în mască
Imediat după, a apărut Aladdin Sane, „A Lad Insane”. Aici, machiajul cu fulgerul a fost simbolul unei schisme interioare. Era personajul care începea să realizeze că America și celebritatea sunt locuri ciudate și periculoase. Dacă Ziggy era extraterestrul care voia să ne iubească, Aladdin Sane era cel care începuse să aibă atacuri de panică din cauza noastră. Muzica a devenit mai haotică, pianul lui Mike Garson suna ca și cum s-ar fi dezintegrat, iar Bowie ne arăta pentru prima dată că sub sclipici se află o fragilitate mentală foarte reală.
The Thin White Duke: robotul cu maniere impecabile
După ce a fost ars de emoțiile lui Ziggy și a trecut de paranoia lui Aladdin, Bowie a creat The Thin White Duke. Aceasta a fost soluția finală de supraviețuire: eliminarea completă a emoției.
Ducele era un personaj care funcționa pe bază de protocol, nu de sentiment. Era proiecția unui om care stătea în spatele unei bariere de gheață. Când îl priveai, vedeai un bărbat îmbrăcat mai bine decât orice mire de la o nuntă de lux, dar ochii lui erau goi. Era un Sinatra crescut de roboți care putea să cânte despre dragoste cu precizie, fără să simtă vreo vibrație a inimii. Era personajul care stătea la petreceri, observa cum oamenii se îmbată, plâng sau se ceartă și se întreba, cu o curiozitate rece, ce utilitate biologică au aceste activități.
Finalul: omul de rând (cea mai grea costumație)
Ceea ce face povestea fascinantă este că, după ce a trecut prin toate aceste straturi de protecție, Bowie a petrecut restul carierei încercând să învețe cum să fie, pur și simplu, David Jones. Dar, pentru cineva care a fost pe rând un mesia spațial, un schizofrenic cu fulger pe față și un aristocrat de gheață, „normalitatea” a rămas mereu cea mai exotică și greu de obținut deghizare.
Personajele lui au arătat calea de a supraviețui într-o realitate care, pentru el, era mult mai stranie decât orice fantezie SF.
Lou Reed făcuse deja paranoia urban-chic. Iggy Pop a rafinat autodistrugerea și a făcut-o performance art. Dar Bowie a luat totul și l-a transformat în ceva care arăta bine în fotografii. El a înțeles că poți fi distrus, dar cel puțin să fii distrus cu stil.
Coloana sonoră care nu a fost sau cum eșecul devine „Low”
Aici e partea care mă omoară: Bowie scrie muzica pentru film, producătorii spun „prea ciudat", iar el ia acele bucăți respinse și construiește „Low”, un album care definește sound-ul anilor '70 târzii. E ca și cum ai respinge „Sgt. Pepper…” pentru că are prea multe instrumente.
Dar Bowie a avut privilegiul de a fi respins public, ceea ce, în mod ironic, l-a făcut și mai cool. Respingerea ca strategie de marketing, genial.
Fără casă, fără pașaport, fără probleme
Joni Mitchell s-a mutat între genuri ca o turistă. Neil Young s-a mutat între stiluri ca un om care își caută cheile. Bowie? El s-a mutat între identități ca un spion al cărui singură misiune era să nu fie prins fiind el însuși.
Londra, New York, Los Angeles, Berlin, el colecționa orașe așa cum eu colecționez magneți de frigider. Fiecare oraș îi schimba sound-ul, dar nu-l făcea mai puțin străin. Era întotdeauna vizitator. Întotdeauna observator. Întotdeauna cel care pleacă primul de la petrecere.
Câteva cuvinte și despre muzică. Omul a tratat industria ca pe un laborator de experimente. Cei mai mulți artiști găsesc o formulă care funcționează și o repetă până când devin propriile lor trupe omagiu. Bowie, în schimb, s-a comportat ca cineva care nu are nicio loialitate față de trecut. A luat rock-ul, l-a desfăcut în bucăți, a adăugat elemente de teatru japonez Kabuki, ceva din disperarea lui Jacques Brel și o doză masivă de filosofie nietzscheană.
10 Piese, o listă de redare pentru supraviețuire
Aceasta nu este o listă de tip „Greatest Hits". Nu vei găsi „Let’s Dance" aici. Este mai degrabă o selecție pentru momentele în care stai comod și-ți pui întrebpri încomode de genul „și ce a vrut să spună autorul cu piesa asta”.
„Cygnet Committee" (1969)
De ce: este o piesă lungă, obositoare și absolut fascinantă despre eșecul idealismului hippie. Este momentul în care un tânăr Bowie realizează că lumea nu va fi salvată doar cu flori în păr.
„The Bewlay Brothers" (1971)
De ce: este una dintre cele mai enigmatice piese ale sale. E melancolică, ușor înfricoșătoare și perfectă pentru a fi ascultată la căști, noaptea, când ești singur în casă.
„Lady Grinning Soul" (1973)
De ce: pentru că este finalul albumului „Aladdin Sane”. Este o piesă de o eleganță barocă, cu un pian care sună ca și cum s-ar prăbuși încet, demonstrând că Bowie putea face balade mai bine decât oricine.
„Station to Station" (1976)
De ce: pentru că face o tranziție prin zece minute de rock experimental care merg către Thin White Duke. Este sunetul unui om care trăiește cu ardei gras, lapte și... alte substanțe, producând artă pură.
„Always Crashing in the Same Car" (1977)
De ce: este o metaforă perfectă pentru greșelile pe care le repetăm obsesiv. Face parte din trilogia berlineză și are o textură sonoră care te face să simți frigul de afară.
„Teenage Wildlife" (1980)
De ce: este un fel de scrisoare către „noii romantici" care îi furau stilul. O piesă lungă, plină de pasiune, care arată că Bowie era încă regele, chiar și când se simțea amenințat.
„Loving the Alien" (1984)
De ce: pentru că acoperă o tematică lipsă. Deși vine dintr-o perioadă considerată mai comercială, piesa aceasta vorbește cu profunzime despre religie și istorie, tematici care lipseau din peisajului pop al anilor '80.
„The Motel" (1995)
De ce: este Bowie cel experimental, întunecat și industrial. O piesă care crește în intensitate până când simți că totul se va destrăma.
„Slip Away" (2002)
De ce: este o privire nostalgică asupra personajelor din copilăria sa și a televiziunii de altădată. Este caldă, tristă și extrem de umană.
„Dollar Days" (2016)
De ce: este înregistrată în timp ce știa că sfârșitul e aproape. Versul "I’m dying to" (mor de nerăbdare să... / mor ca să...) este probabil unul dintre cele mai sincere și dureroase momente din întreaga sa carieră.
Zece ani mai târziu și încă verificăm cerul. Nu, nu se mai întoarce, extraterestrii inteligenți nu se întorc niciodată. Dar cam așa ne-a învățat să ne uităm în sus. A fost aici, ne-a arătat cum se face și a plecat exact când trebuia. Fără bis. Fără tur de adio. Așa cum doar un adevărat extraterestru știe să plece: înainte ca petrecerea să devină penibilă.
