Optimismul unui colecționar de discuri în prima săptămână a lui ianuarie este o stare aproape patologică. Ne uităm la lista lansărilor ca la un bilet de loterie care promite să ne explice, în sfârșit, de ce ne simțim așa cum ne simțim. Anul acesta, miza pare neobișnuit de ridicată: avem veterani care se întorc după pauze de jumătate de secol și vedete pop care încearcă să ne convingă că Emily Brontë este noua lor cea mai bună prietenă.
Marile mize și legendele de neclintit
Finalul de drum pentru Megadeth vine pe 23 ianuarie. Dave Mustaine închide cercul cu un cover după „Ride the Lightning”, un gest care are greutatea unei reconcilieri istorice după patru decenii de orgolii. Este un album despre moștenire, purtând amprenta brutală a lui Vic Rattlehead (mascota trupei, Vic întruchipează expresia „Nu văd răul, nu aud răul, nu vorbesc despre rău”) și a unei cariere clădite pe viteză pură.
La polul opus, Peter Gabriel continuă să ne livreze muzica în ritmul fazelor lunii. „o\i” este fratele în oglindă al albumului anterior, o analiză a inteligenței artificiale și a interfețelor creier-calculator. Gabriel rămâne singurul om capabil să facă tehnologia cuantică să sune a ceva ce ai vrea să asculți într-o seară de luni, lângă un pahar de vin.
Blondie revine cu „High Noon”, un disc marcat de absența dureroasă a lui Clem Burke. Debbie Harry ne promite formatul lor tradițional, este amestecul de stiluri care ne amintește de ce i-am iubit inițial. Uneori, „tradițional” este exact cuvântul de care avem nevoie într-o lume care se schimbă prea repede.
Divele și jocurile de-a v-ați ascunselea
Beyoncé ne ține din nou la granița dintre nerăbdare și exasperare cu „Act III”. Zvonurile despre un album hard rock inspirat de Tina Turner sunt exact genul de „momeală” care ne face să verificăm site-urile de știri din oră în oră. Dacă primele două acte au fost despre ringul de dans și rădăcini country, acest act final promite să fie piesa de rezistență a trilogiei.
În acest timp, Lana Del Rey pare să fi găsit în sfârșit un titlu stabil pentru „Stove”. După ce a schimbat numele albumului mai des decât își schimbă unii oameni pantofii, rămâne de văzut dacă viața de familie va aduce o nouă textură melancoliei sale cinematografice sau dacă va rămâne captivă în propriul mit american.
Tori Amos nu caută subtilitatea pe „In Times of Dragons”. Se anunță a fi o poveste metaforică despre lupta democrației împotriva tiraniei. Când Tori vorbește despre „demoni șopârlă”, știi sigur că nu vei primi un album de muzică ambientală pentru ceaiul de la ora cinci, ci o confruntare directă.
Dansul ca formă de terapie
Dacă 2025 ne-a lăsat cu „Dopamine”, 2026 este anul în care Robyn încearcă să ne salveze prin „Sexistential”. Rețeta ei rămâne sfântă: ritmuri care te fac să vrei să dansezi în timp ce versurile te fac să vrei să suni un terapeut.
Madonna mizează pe nostalgie cu o continuare pentru „Confessions on a Dance Floor”. Reunirea cu Stuart Price sugerează o încercare de a recupera magia acelei ere de aur, sperând că va fi un triumf de final de carieră și nu doar o altă încercare de a ține pasul cu cei tineri.
Experimente și reveniri colective
Pe 13 februarie primim „Wuthering Heights” de la Charli XCM. Nu este un album pop standard, e mai mult o coloană sonoră plină de contraste, unde vocea lui John Cale se întâlnește cu dorințele zgomotoase ale lui Charli. Este Brontë citită la lumina stroboscopului.
Gorillaz a aruncat deja buzduganul pentru „The Mountain” (27 februarie) care rămâne un proiect perfect de tip „sat global”. Cu invitați de la Sparks la Yasiin Bey, Damon Albarn continuă să construiască punți între culturi, privind lumea de pe vârful unui munte imaginar.
BTS: revenirea lor pe 20 martie, după serviciul militar, reprezintă testul suprem de relevanță. Este momentul în care vom vedea dacă legătura lor cu publicul a supraviețuit pauzei lungi.
Obsesiile de nișă și profunzimile sonore
Björk ne pregătește o nouă coborâre în necunoscut. Dacă „Fossora” a fost despre ciuperci și pământ, noul material pare să fie o extensie vizuală și sonoră a colaborării sale cu James Merry pentru Reykjavík Arts Festival. Exponatele „Sorrowful Soil” și „Ancestress” ne-au oferit indicii, însă piesa centrală a expoziției este o lucrare nouă, bazată direct pe albumul aflat în dezvoltare.
Massive Attack aleg o cale radicală, atât politic, cât și din punctul de vedere al distribuției. După ani de tăcere, trupa a decis să elibereze un „depozit” de lucrări create recent, evitând platformele care investesc în tehnologie militară. Mesajul lor este clar: muzica nu poate fi separată de etică, iar fanii sunt invitați să îi urmeze pe platforme care respectă aceste principii.
The xx sunt, în sfârșit, din nou împreună în studio, după o perioadă în care fiecare membru și-a urmărit propriile curiozități sonore. Romy, Oliver și Jamie au adunat experiențe noi, iar entuziasmul lor pentru acest material proaspăt este contagios. Turneul de primăvară, primul din 2018 încoace, este semnalul clar că acea chimie fragilă și electrizantă dintre ei este intactă. Rămâne să vedem cum sună maturitatea lor colectivă în 2026.
În final, rămânem cu veșnica dilemă a ascultătorului de cursă lungă: oare chiar avem nevoie de toate aceste albume noi sau doar căutăm un motiv să nu le reascultăm pe cele vechi? Probabil ambele. Muzica acestui an pare să fie despre modul în care ne reconstruim după perioade lungi de liniște. Așa că, indiferent dacă veți alege să dansați cu Robyn sau să descifrați metaforele lui Peter Gabriel, important este să lăsați sunetul să ocupe spațiul. Până la urmă, un an care începe cu promisiunea unui nou disc The xx nu are cum să fie un an pierdut.
