La Globurile de Aur din ianuarie 2025, podcasturile au primit propria categorie de premii. Amy Poehler a urcat pe scenă, a luat trofeul și a oficializat ceea ce mulți bănuiam de ani buni: radioul nu mai este regele. Pentru cei mai mulți, asta a fost doar o știre de showbiz. Pentru mine, care fac radio de treizeci și cinci de ani, a fost ca și cum aș fi privit propriul obituar citit în direct la televiziune, într-o emisiune cu rating.
Scriu acest articol ca cineva care iubește radioul cu o intensitate aproape religioasă, cineva care a fost acolo, privind cum mediul pe care-l iubește se transformă treptat într-o utilitate ignorată. E un verdict cultural dur când podcasturile primesc Globuri de Aur. „Cultura oficială” recunoaște că radioul, așa cum îl știam, a devenit irelevant.
Și iată ironia: podcastul nu e altceva decât ceea ce ar fi trebuit să fie radioul dintotdeauna, conversații reale, profunzime, timp pentru a dezvolta idei, libertatea de a fi tu însuți. Podcastul a câștigat pentru că a refuzat toate acele compromisuri pe care noi, în radio, le-am acceptat cu o smerenie care acum pare greu de explicat. Asta e povestea despre cum am ajuns aici. Și despre ce am pierdut pe drum.
Top 5: Motivele pentru care am cedat terenul
Dacă ar fi să fac un top al modurilor în care ne-am pierdut sufletul, lista ar arăta cam așa:
- Înlocuirea pasiunii cu formatul. Entuziasmul a fost strivit de grile de programe rigide.
- Frica de liniște. Am început să tratăm tăcerea ca pe o catastrofă, nu ca pe un spațiu de respirație.
- Dictatura playlist-ului. Am predat controlul unor algoritmi care ignoră emoția momentului și nu au plâns niciodată ascultând o piesă de la The Smiths.
- Obsesia pentru „ascultătorul mediu”. Am încercat să fim pe placul tuturor și am sfârșit prin a nu însemna nimic pentru cineva anume.
- Lipsa de curaj. Am ales siguranța corporativă în locul conversațiilor care contează.
Acum vreo două trei luni am făcut o listă cu toate emisiunile radio pe care le-am realizat în ultimii treizeci și cinci de ani. Mi-a luat cam două ore și trei cafele, pentru că fiecare titlu îmi amintea de un moment specific din carieră, entuziasmul cu care credeam că o să schimb lumea cu două ore de muzică bună și conversații, apoi compromisurile treptate și capitularea.
Lista a stat pe birou cam o săptămână, alături de o altă listă, cea cu podcasturile pe care le ascult acum, iar diferența dintre ele era atât de evidentă. Dar eu nu sunt un ascultător care a abandonat radioul. Eu sunt radioul care și-a abandonat propriile principii, pas cu pas, compromis cu compromis, până când m-am trezit că prezint exact tipul de emisiune de care râdeam când eram tânăr și idealist și credeam că radioul poate fi mai mult decât muzică de lift pentru oameni blocați în trafic.
Sunt conștient că, citind aceste rânduri, unii colegi de breaslă vor simți nevoia să precizeze: „Dar eu nu fac așa!” sau „Există încă radiouri în România!”. Le dau dreptate. Există, din fericire, insule de rezistență și profesioniști care refuză să abdice. Însă acest articol nu este despre excepțiile meritorii, ci despre fenomenul de masă și despre direcția în care s-a scurs curentul principal al industriei noastre. Vorbesc despre radioul ca instituție comercială globală, un mecanism gigantic care, în goana după eficiență, a început să piardă exact ceea ce ne-a făcut pe toți să ne îndrăgostim de acest mediu: capacitatea de a genera o legătură reală între oameni.
Cetățeanul-curator și puterea din buzunar
O schimbare fundamentală este apariția cetățeanului care acționează ca propriul său curator. Astăzi, oricine deține un telefon mobil are în buzunar o stație de emisie personalizată. Tehnologia a oferit oamenilor puterea de a decide singuri ce merită atenția lor, eliminând complet nevoia de a aștepta ca un programator radio să le ofere ceva interesant.
Telefonul a devenit instrumentul unei eliberări culturale. Ascultătorul modern este mult mai eficient în a-și curatoria experiența decât am fost noi vreodată pentru el. El poate sări peste momentele plictisitoare, poate relua o idee complexă sau poate trece instantaneu de la un subiect politic la un album obscur din anii '70. Autonomia a transformat radioul tradițional dintr-un ghid cultural într-un simplu furnizor de zgomot alb, util doar atunci când efortul de a alege pe ecranul telefonului pare prea mare.
Eu și alte câteva mii de realizatori am lăsat să se întâmple asta. Am văzut cum talentul a fost înlocuit cu formatul, cum spontaneitatea a fost ucisă de siguranța corporativă, cum conversațiile adevărate au fost eliminate pentru că „ascultătorul mediu", o ficțiune statistică în care nimeni nu crede cu adevărat, ar putea fi deranjat. A fi martorul propriei irelevante este mai dureros decât să devii irelevant rapid, dintr-o dată. Și într-o zi te trezești că ești utilitatea. Nu mai creezi, execuți. Și lumea nu te urăște pentru asta, ceea ce ar fi mai ușor de suportat. Lumea te ignoră. Are căștile în urechi.
Colonizarea libertății: podcastul devine noul radio
Totuși, entuziasmul meu pentru victoria podcastului este dublat de o neliniște profundă. Observ cu o teamă familiară cum marile companii de tehnologie și media încep să acapareze acest teritoriu virgin. Vedem cum platforme gigant cumpără drepturi exclusive pentru cele mai populare emisiuni, transformând internetul deschis într-o serie de grădini îngrădite.
Există un risc real ca podcastul să aibă exact soarta radioului pe care l-am cunoscut. Când o corporație investește sute de milioane într-un creator, libertatea acelui creator devine, în mod inevitabil, limitată. Începem să auzim și în podcasturi aceleași „ad-reads” mecanice, aceleași povești menite să maximizeze retenția și aceeași obsesie pentru date demografice. Algoritmul de recomandări este, în realitate, noul director de programe care decide ce merită să fie auzit și ce trebuie să rămână în obscuritate. Este o formă de „radio-ficare” a podcastului, unde spontaneitatea este înlocuită de eficiența financiară.
În piesa „Radio Ga Ga", a celor de la Queen, este un moment în care Freddie cântă, cu o sinceritate aproape dureroasă, despre cum radioul era singurul prieten pe care îl aveai când erai singur în cameră. Ei bine, în 2026, prietenul acela a fost concediat sau, mai rău, a devenit atât de previzibil încât ai început să-i închizi ușa în nas.
Nișa e noul mainstream (sau de ce „Top 40" e o închisoare)
Radioul comercial a devenit ca o compilație de tipul „Now That's What I Call Music", dar care este foarte scurtă. Aceleași zece piese, aceleași glume forțate, aceeași teamă paralizantă de a nu deranja niciun agent de publicitate. Și știu asta aproape toți cei care lucrează în radio. Când am început în radio, în anii '90, aveam libertatea să pun ce voiam. Puteam să programez un set întreg de piese care spuneau o poveste, să creez o atmosferă, să educ ascultătorii. Acum am un playlist. Rolul meu s-a redus la a fi vocea care face tranziția între reclamă și melodia pe care soft-ul a decis că trebuie să o audă „ținta demografică 25-49".
Podcastul, în schimb, este un refugiu pentru „fanatici". Și spun asta cu invidie pură. Pentru că „fanatismul", pasiunea care te face să vrei să știi totul despre un subiect, a fost exact motivul pentru care am intrat în radio. Voiam să vorbesc trei ore despre muzică „suculentă". Dar asta a fost înainte să descopăr că jobul meu adevărat nu e să educ sau să inspir, ci să țin oamenii suficient de distrași încât să nu schimbe postul în timpul reclamelor.
Dacă vrei să asculți trei ore despre cum a fost înregistrat albumul „Pet Sounds" al celor de la Beach Boys, despre cum Brian Wilson a adus un câine în studio ca să latre pe ritm, despre psihologia din spatele aranjamentelor, despre conflictele creative care aproape au distrus trupa, există un podcast pentru asta. Mai mult, există probabil zece podcasturi pentru asta, fiecare cu propria perspectivă.
Radioul nu-ți va mai oferi asta niciodată. Nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că nu mai poate. Structura lui financiară, dependența de ratinguri, obsesia pentru „ascultătorul mediu", toate astea înseamnă că radioul trebuie să fie fundalul sonor dintr-un supermarket sau dintr-o sală de așteptare la dentist. E conceput să nu deranjeze, să nu provoace, să nu te facă să simți prea mult.
În „High Fidelity", Rob Fleming spunea că ceea ce asculți definește cine ești. Radioul comercial refuză să accepte asta. Insistă că toată lumea e la fel, că toată lumea vrea același lucru: ceva vesel dimineața, ceva îndrăgostit seara, ceva nostalgic în weekend. Podcastul recunoaște adevărul: suntem diferiți, obsesiile noastre sunt diferite, și asta e în regulă. De fapt, e mai mult decât în regulă, e singurul lucru care ne face interesanți. Rămâne de văzut dacă această recunoaștere va supraviețui presiunii noilor proprietari de platforme, care preferă predictibilitatea în locul haosului creativ.
Intimitatea căștilor și „The Spirit of Radio"
Când asculți un podcast, ești acolo, în cameră cu oamenii ăia. Nu e o metaforă. E literal senzația pe care o ai când auzi respirația gazdei, pauza înainte să spună ceva important, râsul involuntar când cineva spune o prostie. E o conversație la o bere, fără pauze publicitare de zece minute care îți sparg timpanele la fiecare sfert de oră, reamintindu-ți că ești o țintă demografică. Podcasturile au recuperat acea proximitate pe care radioul a pierdut-o în momentul în care a devenit o corporație.
În podcast, gazda îți șoptește direct în creier. Uneori literal șoptește, pentru că podcasturile nu trebuie să respecte regulile de broadcasting care cer un anumit nivel de decibeli. Și mai e ceva: podcasturile respectă tăcerea. Știu să lase gândurile să respire. Eu, de 35 de ani, am fost instruit să tratez tăcerea ca pe un dușman, ca pe ceva care trebuie umplut imediat cu zgomot, pentru că Dumnezeiule, dacă e liniște trei secunde, ascultătorii ar putea schimba postul. Tăcerea, care e esențială pentru a procesa informația, pentru a simți muzica, a devenit interzisă. Podcasturile înțeleg asta. Radioul a uitat. Sau mai rău, n-a uitat, a decis că profitabilitatea e mai importantă. Dacă însă marile platforme vor impune și aici ritmul alert al televiziunii comerciale, vom pierde și acest ultim refugiu al introspecției.
Moartea timpului mort și ecranele hibride
Chiar dacă îi spunem în continuare „podcast", am observat cu toții că acum ne și uităm la ei. Vedem microfoane, căștile profesionale și fețele oamenilor care se contrazic. E un fel de televiziune fără machiaj strident, fără decoruri gigantice, fără senzația că totul e regizat. Am spus bine senzație.
Și asta le place oamenilor la podcasturi. Pentru că au obosit de regie, de naturalețea care e de fapt extrem de calculată. Am învățat să transformăm momentele irosite în ceva util. Nu mai stăm pur și simplu în trafic ascultând o lălăială la radio, sperând să vină ceva bun. Cu telefonul, conectat la bordul mașinii, ascultătorul devine noul curator. Și e un curator mult mai bun decât mine, pentru că el curatoriază propria experiență. Eu am devenit irelevant ca filtru cultural. Radioul a rămas „zgomotul alb" de care au nevoie doar când și-au uitat telefonul acasă sau când sunt prea obosiți să aleagă ceva.
Și poate că asta e cel mai trist lucru despre jobul meu: am transformat muzica și conversația în ceva utilitar, într-un mod în care ele nu ar trebui să fie niciodată. Am devenit echivalentul sonor al unui mers pe banda rulantă, ceva care îi duce pe oameni de la punctul A la punctul B fără să le cer să se gândească prea mult la proces.
Talentul a părăsit clădirea (și nu se mai întoarce)
Nu cred că bătălia poate fi reluată. Radioul a devenit o utilitate, ca apa de la robinet. E acolo, curge, dar nimeni nu se mai entuziasmează când deschide robinetul. Așteptăm să curgă, sperând că va fi curată și atât. Podcastul este sticla de vin pe care oamenii o savurează după propriile reguli, la propria viteză, revenind la ea când vor ei, nu când le spun eu. Dar ambele sunt acum produse într-o fabrică mare, unde profitul contează uneori mai mult decât gustul.
Podcasturile au un public real, dedicat, care ascultă cu adevărat. Radioul a rămas blocat în epoca în care „Video Killed the Radio Star", doar că nu imaginea l-a ucis acum, ci un buton pe care scrie „pauză" și dorința noastră de a nu mai fi tratați ca o masă amorfă de consumatori, ci ca niște oameni cu interese specifice și timp limitat. Vrem să fim respectați ca indivizi, nu ca date demografice. Vrem conversații.
În 2026, radioul încă mai emite, dar din ce în ce mai mulți oameni aleg profunzimea în locul superficialității politicoase. Radioul trebuie să decidă dacă vrea să fie din nou un prieten care surprinde sau dacă va rămâne doar un ecou al trecutului. În același timp, creatorii de podcasturi trebuie să fie vigilenți pentru a nu deveni exact ceea ce au vrut să înlocuiască: o voce controlată de o structură care se teme de autenticitate. Oamenii au crescut. Au descoperit că există mai mult. Și odată ce au gustat din libertatea de a alege, dictatura top 40 pare de neconceput. Radioul nu e mort. Dar pentru mulți dintre oameni, e ceva mai rău: e irelevant. Și în lumea culturală, irelevant e mult mai rău decât mort.
