În miezul piesei „World in Motion” se află două versuri pe care nimeni nu pare să le observe. Cea mai bună piesă de fotbal, despre fotbal, o iei cum vrei, din istorie se proclamă ea însăși că nu e o piesă de fotbal. „We ain't no hooligans / This ain't a football song”. John Barnes, mijlocașul englez, o spune direct, fără menajamente, undeva la mijlocul rap-ului său, și o spune cu atâta convingere încât îl crezi pe loc.
Unii dintre noi știm vara lui 1990 în detaliu, e unul dintre rarele cazuri în care nostalgia funcționează și prin transfer, nu doar prin amintire personală. New Order erau deja legendari. „Blue Monday" fusese scos în 1983 și devenise cel mai bine vândut single de 12 inchi din istoria muzicii britanice, aveau în spate un catalog care ar fi făcut orice trupă să se retragă mulțumită. Și totuși, singurul lor număr 1 în topul oficial de single-uri din Marea Britanie era un imn de fotbal co-scris cu comediantul Keith Allen, la cererea Federației, pentru un turneul final în Italia, „World in Motion”.
Nu știu dacă asta e ironic sau perfect logic. Probabil că e și una, și alta.
Ce face piesa să funcționeze, și o face să funcționeze acum, la 36 de ani distanță, cu aceeași precizie cu care funcționa în iunie 1990, e că Bernard Sumner cântă despre fotbal ca și cum ar cânta despre altceva. „Love's got the world in motion / And I know what we can do” e o declarație de iubire deghizată în strategie de joc. Versurile din prima parte, „Express yourself / Create the space / You know you can win / Don't give up the chase”, sunt simultan cel mai bun sfat de viață pe care l-ai putea primi și cea mai vagă tactică de fotbal imaginabilă. Bernard Sumner nu știa mai mult despre fotbal decât John Barnes știa despre producție muzicală. Și de-asta a ieșit ceva mare.
Rapul lui Barnes e o altă poveste. „You've got to hold and give / But do it at the right time / You can be slow or fast / But you must get to the line”. Barnes are o voce relaxată, aproape dezinvoltă, care merge brusc într-o direrecție folosofică.
„There's only one way to beat them / Get round the back”. Iată ce vers simplu, concret, tactic, util.
Anglia a pierdut pe penalty-uri cu Germania de Vest în semifinale. Pearce și Waddle au ratat. Gascoigne a plâns. Piesa a rămas pe locul 1 două săptămâni, după care a cedat locul unei balade de dragoste mai melancolică a lui Elton John.
Dar uite ce mi se pare cu adevărat important, că în treizeci și cinci de ani de imnuri sportive, de piese oficiale, de colaborări între trupe și federații, nimeni n-a mai reușit ce au reușit New Order în 1990. Să facă o piesă care să sune ca muzică adevărată. Chiar dacă este un produs, o obligație contractuală ea sună viu și natural și dacă o scoți din conctext e la fel de valabilă.
Catch me if you can / 'Cause I'm the England man / And what you're looking at / Is the master plan.
Nu știu dacă era un master plan, dar a ieșit ca unul. Și să nu vă aud de Shakira și
