Catherine Ringer a murit, la 68 de ani, răpusă de cancer, ca și Fred cu aproape douăzeci de ani în urmă. Scriu acest articol acum, cu vestea încă proaspătă, pentru că nu găsesc un motiv mai bun să vorbesc despre o trupă care nu ar trebui să mai aibă nevoie de motive ca să fie ascultată. Dar iată unul, din păcate.
Unele trupe aleg un nume din superstiție, altele aleg un nume cu care vor să-și declare o intenție. Les Rita Mitsouko au fost, evident, din a doua categorie și de-asta povestea numelui lor merită spusă înainte de orice altceva, pentru că ea spune cam cine erau.
Fred Chichin spunea, într-un interviu la Michel Drucker, că numele vine de la parfumul Guerlain „Mitsouko", cel mai vechi parfum al casei, la care a adăugat „Rita" pur și simplu pentru sonoritatea exotică. Alte surse leagă „Rita" de Rita Hayworth și de muzica latino-americană care i-a fascinat mereu, iar altele merg pe o cale complet diferită, către stripteuza Rita Renoir, vedetă a Crazy Horse. Mitsouko, în japoneză, s-ar traduce aproximativ prin „copil al luminii" sau „mister", depinde pe cine întrebi.
Adevărul e probabil undeva la mijloc, sau poate în toate variantele deodată, pentru că trupa a trecut prin mai multe identități înainte să se fixeze: la început s-au numit „Sprats”, ca peștii afumați, apoi au apărut la televizor ca „Fred et Rita” și abia în 1985 au adăugat „Les" în față, fiindcă publicul confunda numele trupei cu numele solistei. Un duo care nu putea decide dacă e unul sau doi, care se numea ca un parfum și suna ca o actriță de la Hollywood și poate ca o stripteuză pariziană. Deja de aici se vede tot: eclectism, joc și respingerea etichetelor.
Muzical, povestea lor e a unei evoluții permanente, ceea ce, cred eu, e adevăratul lor merit, mai mult decât orice hit izolat. Albumul de debut din 1984, produs de legendarul Conny Plank, e new wave și synth-pop cu accente teatrale, iar Marcia Baïla rămâne unul dintre cântecele care reușesc trucul aproape imposibil: vorbesc despre moarte, despre o profesoară de dans argentiniană răpusă de cancer, pe un ritm care te face să vrei să dansezi. Asta e, de fapt, marca lor stilistică esențială, tensiunea dintre bucurie și tragedie ținută pe același portativ, fără să se anuleze una pe alta.
Apoi au făcut ceva ce puține trupe franceze îndrăzneau: au chemat un producător englez de anvergură, Tony Visconti, omul din spatele lui Bowie, pentru The No Comprendo și Marc & Robert. Rezultatul a fost o pereche de albume care au dus sunetul lor spre funk și pop mai lucrat, cu Andy și C'est comme ça ca vârfuri, ambele de pe The No Comprendo, și cu un premiu Victoires de la Musique pentru album al anului. Colaborările ulterioare confirmă aceeași curiozitate omnivoră, un duet cu Sparks pe Singing in the Shower, care a prins priză și pe radiourile americane de dans, și un altul cu Iggy Pop pe My Love Is Bad, de pe Système D. Erau o trupă care se relua pe ea însăși, nu se repeta, ceea ce e cu totul altceva.
Dacă e să-i așez lângă cineva, mă gândesc imediat la Talking Heads și la B-52's, contemporanii lor americani cu care împart nervozitatea new wave, unghiurile ritmice, teatralitatea scenică. Dar diferența e esențială și ține de temperament, nu doar de limbă. Talking Heads construiau prin repetiție minimalistă, printr-o răceală geometrică, aproape academică. B-52's mizau pe kitsch și culoare pop pură. Les Rita Mitsouko aduceau altceva în ecuație, un fel de cabaret latino-parizian, o densitate textuală și o teatralitate a vocii lui Catherine Ringer care putea trece de la șoaptă la strigăt isteric în aceeași frază, ceva ce nici Byrne, nici Fred Schneider nu au putut s-o facă vreodată. Erau mai aproape de un music-hall reinventat cu sintetizatoare decât de un concept art american.
Și aici ajungem la întrebarea care merită cu adevărat pusă: dacă ar fi cântat în engleză, ar fi cucerit lumea?
Tentația e să spui da, fără ezitare. Aveau tot ce trebuia pe hârtie. Un nume care suna deja internațional, fără ca nimeni din afara Franței să bănuiască vreo legătură cu un parfum sau cu limba japoneză. Au lucrat cu Visconti, omul lui Bowie. Au fost pe radiourile de dans din State cu Sparks. Vizual, erau la fel de radicali ca orice trupă britanică de MTV a epocii. Și totuși nu s-a întâmplat, formația nu a avut niciodată succesul internațional pe care și l-ar fi dorit, în ciuda numelui ei atât de puțin francez.
Cred, totuși, că răspunsul corect e mai nuanțat decât un simplu „da, doar dacă cântau în engleză". Marca lor era teatralitatea limbii franceze înseși, jocurile de cuvinte, ambiguitatea, felul în care Catherine Ringer putea face din silabele franceze un instrument de percuție. Marcia Baïla pierde ceva esențial tradus, pentru că nu e doar melodia, e felul în care cuvintele franceze se freacă unele de altele.
Am văzut asta la multe trupe europene, mai ales franceze. Succesul internațional cere adesea o anume universalitate lingvistică, o simplitate a versului care se traduce ușor, iar Les Rita Mitsouko erau, structural, incapabili de asta. Complexitatea lor textuală, ironia, referințele culturale foarte pariziene erau parte din aceeași substanță care îi făcea de neînlocuit acasă.
Poate că engleza le-ar fi dat un hit sau două în plus în State, dar cred că le-ar fi luat exact ce-i făcea unici. Les Rita Mitsouko n-au fost niciodată o trupă de export. Au fost o trupă intraductibilă, în cel mai bun sens al cuvântului, și cred că tocmai asta le-a garantat, paradoxal, o nemurire mai adevărată decât orice hit global.
