Am dat aseară peste un articol din Far Out Magazine, nu căutam ceva anume, doar răsfoiam netul, și mi-a luat vreo două secunde să realizez ce se întâmplă. Cunoșteam deja omul, citisem cărțile, văzusem destul de mult din tot ce a filmat, așa că lista aia de 25 de piese din articol nu mi s-a părut o descoperire. Mi s-a părut o poartă. Un text care te face să vrei să afli tot ce nu spune.
Anthony Bourdain, bucătar, personaj media, a vorbit despre punk de atâtea ori și în atâtea contexte încât e greu să găsești un interviu din ultimii douăzeci de ani ai vieții lui în care să nu strecoare un nume, un album, o amintire de la CBGB’s, prefer prescurtarea asta în loc să tot scriu Country, Bluegrass, Blues, and Other Music For Uplifting Gourmandizers. Pentru Spin scria în 2012 despre cine se aduna acolo, „copiii iradiați ai singuraticilor chinuiți care crescuseră ascultând Stooges și Velvets, poeți ratați, romantici eșuați, oricine avea destulă furie sau entuziasm ca să pună mâna pe o chitară". Dar cred că este mai curând o descriere de martor.
Într-un interviu din 2014 pentru Rolling Stone, unde comenta pe rând o listă de piese legate de tinerețea lui, a ajuns și la Chinese Rocks de la Heartbreakers. A numit-o piesa lui din „perioada mea de luna de miere cu heroina", cea care făcea o alegere de viață riscantă să pară, pentru o vreme, o idee bună. Piesa a fost scrisă în mare parte de Dee Dee Ramone, deși toate numele din trupă au ajuns trecute pe disc.
Am găsit un interviu KCRW din emisiunea lor Guest DJ Project, un format în care invitații își aleg cinci piese și le comentează pe rând. Bourdain a pornit cu 96 Tears de la Question Mark and the Mysterians, dar piesa la care s-a oprit mai mult a fost Down on the Street a lui The Stooges, cea pe care o numește punctul în care a început „spirala descendentă".
După aia a trecut la Dead Boys, Sonic Reducer, și a spus simplu: „nu poate fi mai furioasă de atât". Albumul se numea Young, Loud and Snotty și, după el, chiar s-au ținut de cuvânt. Aceeași furie, cu o veselie aproape indecentă pentru subiect, apare și în Beat on the Brat a Ramones, piesa despre o mamă care-și bate copilul cu o bâtă de baseball, cântată pe un ton vesel, aproape jubilând, complet nepotrivit cu versurile.
Partea cu New York Dolls e cea care m-a ținut treaz cel mai mult. Personality Crisis a fost, în cuvintele lui, „un răspuns la rugăciune", antidotul la toată muzica proastă a epocii. A descris chitara lui Johnny Thunders ca fiind lucrul care a făcut viața din nou merită trăită și care a permis tot ce a venit bun după aia, punk-ul newyorkez inclus. A folosit cuvântul „nihilist" și, imediat lângă el, cuvântul „bucuros". Puțini oameni ar putea pune cele două cuvinte unul lângă altul și să sune credibil. Trupa mai apare pe lista lui și cu Jet Boy, o piesă din 1973 despre o fată furată de un tip cu o mașină rapidă, construită pe același amestec de glam și haos pe care Dolls l-au inventat cu ani înainte ca lumea să numească fenomenul punk.
Pe lista lui apare și Pay to Cum a Bad Brains, două minute de hardcore cântat de patru muzicieni negri din Washington D.C. într-o mișcare dominată aproape exclusiv de tineri albi. Viteza aia, tobele alea imposibile, i se potriveau perfect unui om care recunoștea că folosește muzica drept coloană sonoră pentru orice film rula în capul lui la momentul respectiv.
Aici e locul unde textul de pe Far Out devine doar începutul, pentru că același site are un alt articol, mult mai puțin citat, despre cele douăzeci și cinci de piese pe care Bourdain le asculta la gătit, pentru emisiunea lui de la PBS, The Mind of a Chef. Zgomotul de la CBGB’s dispare aproape complet, parcă treci dintr-un bar cu amplificatoare date la maximum într-o bucătărie unde ritmul e dat de sunetul cuțitului pe tocător. Lipsesc Ramones. Lipsesc Dead Boys. Lipsește chiar și Heartbreakers, trupa lui Johnny Thunders după Dolls. Thunders rămâne totuși prezent, dar în variantă solo, coloană sonoră pentru bătut carnea de pui ca o glumă bună, dar Bourdain o spunea serios. Lângă el apar A Tribe Called Quest, Bill Withers și compozitorul Ryuichi Sakamoto, nume fără nicio legătură între ele în afară de faptul că, la un moment dat, l-au ținut concentrat pe omul ăsta lângă o tigaie fierbinte.
Tot pe lista de gătit apare Anemone a trupei The Brian Jonestown Massacre, condusă de un prieten de-al lui, Anton Newcombe. Despre ea a spus că sună „îmbibată în opiacee și regret", ca o dragoste pierdută și vieți trecute pe care nu le mai poți repara. Energia de aici n-are nimic din Stooges sau Dead Boys, dar sinceritatea brutală rămâne aceeași, doar tradusă într-un registru mai lent.
Despre Do The Strand a lui Roxy Music a spus că a fost tot ce a rămas din doi ani de facultate. Despre Pusherman, piesa lui Curtis Mayfield de pe coloana sonoră Superfly, a recunoscut cât de mult i-a plăcut ideea de cocaină din ea, deși filmul era gândit ca o poveste cu tentă moralizatoare. Aranjamentele, spunea el, rămân valabile indiferent de poziția pe care o ai față de subiect.
Diferența dintre cele două liste nu e o contradicție. E o hartă a unui om care știa exact ce fel de furie merge cu un cuțit în mână și ce fel de furie merge cu o gaură în perete la Siberia, barul din Hell's Kitchen unde își petrecea finalul serilor. Acolo l-a găsit un prieten de-al lui în 2006, cu pretextul unui interviu fals pentru Rolling Stone care urma să se transforme într-o petrecere surpriză de cincizeci de ani. Petrecerea a întârziat. Interviul fals a devenit unul adevărat. Și, ca de fiecare dată, a vorbit despre punk newyorkez ca despre singurul lucru din viața lui pe care nu trebuia să-l explice nimănui.
Cred că asta căutam când am plecat de la articolul de pe Far Out. Piesele în sine le știam deja pe jumătate. Căutam confirmarea că omul din cărți era același om din interviurile alea vechi, că versiunea publică și versiunea privată se suprapuneau perfect peste toată muzica pe care a ales-o de-a lungul vieții. S-au suprapus.
