Concursurile de talente au o meteahnă veche: preferă poveștile înaintea muzicii. Dream Academy, proiectul comun HYBE-Geffen din care a ieșit trupa KATSEYE, a dus tehnica asta până la capăt, etichetând direct câțiva concurenți drept „outsideri", ca și cum nuanța ar mai fi fost necesară după atâtea sezoane de televiziune cu premise identice. Adéla Jergová a intrat în emisiune ca favorită din prima zi: optsprezece ani, printre cele mai mari fete din casting, dansa impecabil în tocuri, cânta curat, știa exact unde e camera. A fost eliminată în primul tur al probelor de „supraviețuire", cu mențiunea consolatoare că producătorii o văd „ca artistă solo". Rareori o respingere a fost atât de norocoasă.
Titlul debutului ei, PRIMA, e lucrul cel mai reușit din tot pachetul, poate pentru că e și cel mai economic. Înseamnă „prima" în sensul de întâi, un titlu de afecțiune între balerine pentru cea mai bună din ansamblu. Jergová a făcut balet de la trei ani, la Moscova, așa că nu e o metaforă împrumutată, e chiar biografia ei, iar ea însăși a explicat, într-un comunicat de presă, că-și dorește să devină prima balerină a muzicii pop, iar albumul este primul ei pas pentru a atinge acest obiectiv.
Ce-și propune albumul, cel puțin la nivel declarativ, e un portret în două tonuri. Jergová a cerut ca discul să sune „exact ca o fată de douăzeci și doi de ani", amestecând, spune ea, duritatea cu moliciunea, vulnerabilul cu tupeul. Producția executivă îi aparține lui Dylan Brady, de la 100 gecs, și lui Blake Slatkin, ceea ce, pe hârtie, promite fricțiune interesantă. Pe disc, fricțiunea apare o singură dată cu adevărat, în KGB, piesa cu care Harrison Smith de la the Dare semnează practic un mash-up 2007 între trupa braziliană CSS și imnul de club Perfect (Exceeder). E o combinație care merge pentru că ambele au apărut în același moment cultural: chitare și atitudine de festival indie pe de o parte, synth-uri de pe altă parte, care era amestecul care umplea cluburile și blogurile muzicale. Restul albumului e cam neted, calculat, ca și cum toată lumea din studio ar fi decis din prima zi cât de departe are voie să meargă riscul.
KGB a și fost, alături de Red Bottoms, una dintre piesele care au precedat lansarea materialului. Dar hitul propriu-zis, cel care a scos-o pe Jergová din anonimatul relativ, e Ain't in LA, piesă care a făcut-o prima artistă slovacă din istorie prezentă în Billboard Hot 100. Povestea din spatele cântecului merită spusă: Jergová a găsit acasă, la Bratislava, o fotografie a mamei ei la optsprezece ani, pozând lângă un perete plin de postere occidentale strecurate în Cehoslovacia comunistă. Uitându-se la poză, s-a gândit la toate fetele frumoase cu vise mari care nu-și vor primi niciodată recunoașterea meritată, așa cum nu și-a primit-o nici mama ei, și a scris cântecul pentru ea și pentru toate celelalte fete.
La nivelul versurilor, PRIMA se ține mai mult de gestul confesiv decât de vreo idee anume. „I'd rather be a nobody than to be like everyone", cântă ea la un moment dat, cu toată convingerea vocală stivuită a pop-ului occidental de la începutul anilor 2010, muzică ce probabil răsuna în camera ei de copil. E o afirmație de individualitate rostită cu vocabularul standardizat al industriei care produce milioane de fete identice ca ea, o ironie pe care discul nu pare s-o observe. Therapy merge și mai departe spre confesiune, până aproape de a nu mai fi cântec: „My voice doesn't really work", „I'm pissed off at my dad", „I miss when my little sister used to call me mom". Panica e reală.
Dar imediat alături, în Boys, o mică bârfă între fete, „That motherfucker was, like, chasing after you", „I thought he was gonna follow us into the ladies' room!", capătă un ton aproape de coșmar când intră glissando-urile de coarde. Iar în Nicole Kidman, tot ce ne oferă discul drept explicație pentru titlu e strofa „Moulin Rouge / My corset is so tight / Babygirl in control, i feel like Nicole", ceea ce lasă aluzia numelui suspendată între două filme ale actriței, fără nicio legătură clară dincolo de imaginea de glamour cu propriul personaj public.
Ce merge bine pe disc se numără pe degetele unei mâini. KGB rămâne cea mai bună piesă, tocmai pentru că sună a altceva decât restul. Marijuana are un moment scurt de relaxare autentică înainte să se dizolve în tranziția spre Therapy. Și clipul de la Ain't in LA reușește ceva ce discul, cu toată sinceritatea lui declarată, nu prea reușește: construiește un personaj. Într-un cadru, Jergová poartă bandeau și cunună de flori și dansează alături de copii îmbrăcați în costume tradiționale slovace, într-un decor post comunist. E stângaci și editorial în același timp, dar e al ei, în afara oricărei povești de emisiune-concurs.
Ce enervează e mai mult? Hmm… I'm the Man nu are nicio curiozitate reală pentru implicațiile feministe sau erotice ale propriei sale fantezii de putere, dincolo de ideea că și fetele pot fi la fel de nesuferite ca băieții. Hitachi își asumă titlul unui obiect provocator, marca japoneză de masaj corporal dotat cu un cap sferic de cauciuc și un motor extrem de puternic, devenit de mult un cod cultural, și apoi nu face nimic cu el, ceea ce surprinde venind de la o artistă al cărei prim single de impact se baza masiv pe gemete.
Piesa se înscrie, de altfel, într-o rețetă recurentă din ultimii ani pe care recenzia din Pitchfork o asociază direct cu tentative similare semnate de Rosalía și Camila Cabello: balade sexuale la persoana întâi, cântate cu voce moale, care împrumută recuzită din estetica japoneză ca simplu ornament exotic. Așa cum nota publicația americană, Rosalía a aplicat formula în 2022 cu Hentai, o piesă delicată, la pian, cu versuri explicite, iar Camila Cabello a repetat mișcarea în 2024 cu Chanel No. 5, aglomerând termeni precum wabi-sabi, shibari sau umami printre parfumuri și lac de unghii. Ambele folosesc Japonia drept decor de mister, exact tiparul pe care critica îl numește orientalism. În loc să aducă ceva proaspăt, Hitachi doar confirmă intrarea Adélei într-o nișă de budoar deja supraaglomerată, unde fiecare nouă piesă de acest gen pare fabricată după aceleași reguli.
Tema centrală a discului, dincolo de declarațiile din comunicat despre feminitate și autonomie, exprimă un adevăr simplu și dur: o fată impecabilă tehnic, complet rătăcită în afara sălii de repetiție. Jergová împarte drama asta cu Andrew Neiman, muzicianul din Whiplash, elevul perfecționist al unui sistem draconic, crescut să execute impecabil indicațiile antrenorilor și ale juriului, dar care se blochează în clipa în care trebuie să afișeze o identitate proprie. E tiparul artistului format exclusiv prin filtre de evaluare, rigori de balet, audiții de casă de discuri, televiziune, ajuns la maturitate cu nevoia patologică de validare externă. Frica de eșecul instantaneu frânează orice curaj pe PRIMA. Albumul caută tupeul și rebelitatea, însă corpul ei artistic revine automat la prima poziție din balet: călcâie lipite, vârfuri în afară. E o auto-ironie amară ascunsă în titlu, dorința de a fi prima în topuri o ține blocată în prima mișcare învățată la școală.
PRIMA rămâne, până la urmă, un debut cu toate ingredientele unui posibil obiect de cult, o biografie neobișnuită, o poveste de televiziune ușor de repovestit, doi producători cu reputație de nonconformiști, iar undeva printre KGB, Marijuana și clipul de la Ain't in LA se ghicește o variantă mai curajoasă a discului, una pe care Jergová ar putea încă s-o găsească pe albumul următor. Ambiția e limpede, vocea la fel, iar o parte din materialul brut de aici sugerează că lucrurile cu adevărat interesante abia urmează.
