Muzica pop este construită pe tipare și convenții. De cele mai multe ori suntem obișnuiți cu repetarea pasajelor, dar sunt și piese care nu joacă după regulile obișnuite ale muzicii pop. Mă gândesc că There She Goes a celor de la The La’s este exemplul perfect al acestei ieșiri din tipar.
Oricine ascultă piesa cu puțină atenție observă rapid cum Lee Mavers ocolește convenția tradițională pe care am fost învățați să o așteptăm de la un hit radiofonic, renunțând la separarea clară dintre strofă și refren în favoarea unei singure idei melodice reluate la nesfârșit. În locul alternanței clasice dintre strofă și refren, ascultătorul percepe o buclă melodică continuă, practic un singur refren perpetuu care se fixează în memorie pentru tot restul zilei prin simpla repetiție, nu prin vreun artificiu de producție sau vreo linie melodică secundară.
Piesa rămâne un exercițiu strălucit de minimalism muzical, scris cu un fel de încăpățânare pentru geniul lui Lee Mavers. El a construit o structură circulară, extrem de apropiată de forma muzicală AAAB și repetă ideea melodică principală de patru ori dar și operează modificări minore la nivelul textului. Prin schema asta circulară, Mavers transformă piesa într-un fel de mantră pop, în care fiecare revenire la același motiv melodic întărește o singură idee, până când ascultătorul nu mai distinge unde se termină o repetiție și unde începe alta.
Versurile variază discret de la o trecere la alta, alternând scurte variații precum „There she goes again”, „Racing through my brain” sau „Calling out my name”. Singura secțiune ce întrerupe această rotație continuă și oferă o schimbare temporară de dinamică este bridge-ul scurt, acel „Pulsing through my vein”, după care melodia revine rapid la motivul dominant.
Lee Mavers transformă melodia într-un fenomen neobișnuit pentru topurile muzicale ale vremii tocmai prin economia ei radicală, alegere pe care pare s-o fi asumat conștient, riscând monotonia pentru un singur motiv pe care miza să-l impună prin repetiție. Un singur riff, de chitară acustică și electrică, ține locul unei melodii vocale secundare, iar Mavers îl folosește ca ghid pentru întreaga structură a piesei, de la prima până la ultima secundă.
Textul întreg conține mai puțin de 50 de cuvinte unice, o alegere incredibil de curajoasă pentru o piesă pop destinată succesului comercial, într-un moment în care versurile din muzica pop mizau pe o poveste, cu strofe distincte care dezvoltau o stare de la un capăt la altul al piesei. Progresia armonică bazată pe acordurile simple rămâne complet fixă pe tot parcursul celor 2 minute și 42 de secunde. Suntem la finalul anilor ‘80, când majoritatea hiturilor de la radio foloseau aranjamente bogate, cu multe instrumente și schimbări dese de ritm sau intensitate.
Un hit radiofonic tipic din acei ani depășea frecvent pragul de trei minute, ceea ce face din economia de timp a piesei o alegere la fel de neconvențională ca și minimalismul ei melodic.
Ascultătorul resimte, pornind de la acest mod de construcție, o senzație, îi poți spune chiar fascinantă, de mișcare continuă, o călătorie fără un punct clar de sosire.
Puține trupe reușesc să transforme un motiv atât de simplu într-o calitate hipnotică și memorabilă, lucru pentru care piesa a rămas prezentă în playlisturi și reclame la aproape 40 de ani de la apariție, deși nu urmează niciuna dintre rețetele obișnuite ale unui hit radiofonic. Prin eliminarea oricărui surplus structural, Lee Mavers a demonstrat că un motiv muzical simplu, repetat cu precizie, are puterea enormă de a deveni un clasic britpop memorabil și iubit de generații întregi.
