Când Oasis a anunțat că revine, am râs cu lacrimi. Uite alți fomiști în pană de bani. Au urmat mizeriile cu prețul biletelor și am râs din nou. A fost o reacție ieftină, născută din dorința de a fi diferit de valul de euforie generală. Îmi spuneam că asta ar fi fost și atitudinea lor: „ni se rupe de voi”.
M-am înșelat. Revenirea din 2025 a reprezentat o declarație de război cultural într-un peisaj muzical înecat în steril. Frații Gallagher au intrat în luptă, în lumea hit-urilor fabricate pe Tik Tok, cu aceeași figură istorică: „suntem ultimii rockstar-i adevărați și vă scuipăm în față”. Muzica contează doar când are atitudine. Oasis s-a întors pentru provocarea pură. Publicul cerșea ceva murdar, ceva separat de estetica de reclamă la apă plată.
La primul concert din Cardiff, lumea a venit să-și recupereze un mod de viață. De la Gen Z până la foști hooligans la 40+, zeci de mii de oameni au intrat pe stadion ca într-un templu. Gen Z tratează trupa mai puțin ca pe o fosilă cool, mai mult ca pe un cod de conduită.
O generație crescută în lumina rece a ecranelor și ghidată de algoritmi găsește în insolența Gallagherilor o gură de aer care vine direct din stradă. Liam abandonează show-ul de bully, dar vocea lui rămâne o lovitură în plex. Noel stă în spate, calm, un bastard cu ochi de șacal care aruncă cu riff-uri ce te strivesc. Trupa execută setlist-ul fără milă.
Corul de 80.000 de voci acoperă formația înainte ca Liam să apuce microfonul. La Live Forever, oamenii cântă mai tare decât boxele, nimeni nu filmează primele acorduri, telefoanele rămân închise, în buzunare, instinctul de stadion bate instinctul de arhivă.
Undeva în vara lui 2025, înainte de Cardiff, Irvine Welsh avea o singură temere legată de reuniune. Autorul Trainspotting spunea că ar prefera ca frații să fie certați: „i’d much rather they were fighting”. Se gândea la reuniunea The Stone Roses, unde muzica fusese impecabilă, dar cei patru membri păreau străini unul față de celălalt pe scenă. Welsh se temea de o pace de fațadă, de reconcilierea care ar fi golit trupa de electricitatea originală.
După primele concerte, Welsh a revenit asupra propriei temeri. A scris pentru New Statesman un text în care numea concertele lor tot ce ar trebui să fie muzica. Eu cred că întoarcerea asta spune ceva despre generația lui Welsh, generația rave-rilor, de la finalul anilor ‘80 și începutul anilor ‘90, sau a brit pop, din mijlocul deceniului 9. Cele două generații nu se așteptau la reconciliere, se așteptau la ceartă. Iar lipsa ei a convins chiar și pe unul dintre cei mai mari sceptici. Pe Welsh.
O posibilă fantezie a personajului Francis „Franco” Begbie, din Trainspotting, ar suna azi cam așa: „Ați crezut că i-ați pus în vitrină, măh? Că i-ați făcut prezentabili, v-ați luat bilet scump și tricou vintage? Ați crezut că dacă nu-și mai dau cu sticlele-n cap pe scenă, povestea e moartă? Uitați-vă la ei cum lasă ușa deschisă pentru 2027 și cum ar putea umple iar stadioanele pe trei continente! Voi ați crezut că i-ați cumpărat, dar ei v-au luat banii și v-au lăsat să strigați în ploaie. Oasis nu a venit să vă ceară iertare și nici să vă facă pe plac. A venit să ia totul.”
Documentarul Oasis: Don’t Look Back In Anger, care ajunge în cinematografe pe 11 septembrie, ridică, în primul rând, o întrebare. Trailerul suprapune imagini de concert peste o voce a lui Liam care revine, nemulțumit, la felul în care s-a încheiat totul în 2009: „It just don’t sit right with me, man.”
După ultimul concert, la São Paulo, trupa a anunțat „o pauză de reflecție”, o stare de suspendare care lasă viitorul complet deschis. Eu cred că declarația asta ascunde mai mult decât spune. Ce ar fi dacă documentarul ăsta e mai puțin o cortină trasă peste reuniune și mai mult o pregătire pentru următorul turneu? Cererea uriașă de bilete din 2025 și extinderea spre noi orașe arătau deja o mișcare mai amplă decât o simplă căutare de profit de-o vară.
Cifrele confirmă ce s-a văzut pe stadion. Doar turneul britanic din 2025 a generat, potrivit estimărilor Barclays, un impact economic de aproape 1 miliard de lire, din bilete, cazare, transport, ținute vintage cumpărate special pentru ocazie.
La finalul anului, UK Music, organizația care reprezintă sectorul muzical comercial din Marea Britanie, a calculat că industria britanică de concerte a atins un record de peste 11 miliarde de lire consumate prin turism muzical. În Manchester, orașul natal al fraților Gallagher, cheltuielile locale au crescut cu 16% până la peste 1,4 miliarde de lire, alimentate în mare parte de seria de concerte de acasă. Eu cred că, și scot nostalgia monetizată din ecuație, cifrele vorbesc despre oameni care, într-o economie a experienței digitale gratuite aleg să stea umăr la umăr cu alți 80.000 de străini, cântând aceleași versuri.
Antropologic, fenomenul seamănă mai mult cu un pelerinaj transmis între generații, decât cu un produs de consum. Părinți care și-au adus copiii la primul concert din viață, așa cum, poate, fuseseră și ei duși la Knebworth în 1996. E un ritual care se moștenește.
E aceeași chemare care a umplut fiecare stadion din turneul ăsta, indiferent de oraș. Nu cred că banii cumpără nostalgia. Cumpără un motiv să stai alături de cei din același clan.
Să dea naiba dacă nu-i mai greu să scrii despre muzică decât despre politică.
