Am dat peste tripla ediție a coloanei sonore Woodstock într-un teanc de viniluri la mâna a doua. Avea coperta ruptă chiar pe linia păturii în care stau înveliți cei doi tineri hipioți. Sub tăietura cartonului, scena are ceva dintr-o decapitare, trupurile rămân înlănțuite sub pătură, iar capetele plutesc complet izolate deasupra. Pare o ilustrație perfectă pentru felul în care mintea încearcă în mod disperat să controleze un trup care vrea doar să o ia la fugă spre o mulțime.
M-am uitat o vreme la coperta discului, am văzut data, 15-18 august 1969, și am realizat că cifrele astea mi-au scăpat mereu printre degete, deși povestea o știam cap-coadă. Așa că privitul ăsta lung m-a adus din nou la întâmplarea din 1969, acum, la final de august, când ultimul festival mare de vară s-a stins, iar corturile se strâng.
Patru tineri, doi muzicieni și doi oameni de afaceri, intenționau inițial să construiască un studio de înregistrări în orășelul Woodstock din statul New York. Le-a ieșit altceva. Au vândut 186.000 de bilete și anticipau cel mult 200.000 de spectatori în cel mai optimist scenariu. Au sosit însă între 400.000 și 500.000 de oameni la ferma de 600 de acri închiriată de la Max Yasgur pentru 50.000 de dolari.
Aici las la o parte cronica strictă și intru pe un teren minat sau alunecos, îi poți spune cum vrei. Mă bazez pe intuiție, nu pe vreo dovadă documentată, dar eu cred că dimensiunea uriașă a mulțimii se explică printr-un mecanism mai vechi decât orice formulă de marketing, adică recomandarea directă, de la om la om.
Generația de la vremea aia nu avea alte canale decât vorba, telefonul și posturile de radio. Pot presupune că-n vara lui 1969, posturile de radio underground de pe coasta de Est sau cele din campusurile universitare au difuzat știrea. Nimeni nu plănuise să declanșeze o mișcare socială, totul a început cu un afiș de concert, o conversație la o petrecere, un dj care zice că merită și după aia difuzează un Hendrix, iar oamenii s-au suit în mașină, poate fără un plan clar, doar cu speranța că acolo se întâmplă ceva mai cool ca acasă.
Și aici ajungem la întrebarea care contează: cum a rămas Woodstock în memoria colectivă drept un triumf, când la fața locului lucrurile au arătat ca un dezastru organizatoric?
Ipoteza dezastrului se susține de la sine. Autostrăzile din jurul fermei s-au blocat complet. Participanții au fost nevoiți să-și abandoneze mașinile pe carosabil pentru a parcurge drumul pe jos timp de ore întregi. Gardurile și cabinele de bilete rămăseseră nefinalizate la ora deschiderii. Hrana și apa s-au epuizat rapid, iar personalul medical n-a putut face față unui aflux pe care nimeni nu-l calculase direct. În fața unei mulțimi uriașe aflate deja pe teren, organizatorii au dărâmat gardurile și au declarat intrarea liberă, singura variantă rămasă. Decizia i-a condus direct la faliment.
Ipoteza triumfului e la fel de solidă. Poate mai solidă. Locuitorii din Sullivan County au deschis cantinele școlilor pentru a pregăti sandvișuri în masă, iar fermierii din zonă au donat mii de ouă fierte. Familia Yasgur a oferit brânză și pâine din propriile rezerve, iar Max Yasgur și-a exprimat nemulțumirea când a aflat că unii vecini cereau bani pe apă. Fermierul a urcat pe scenă, întâmpinat cu urale comparabile cu cele primite de Jimi Hendrix, și a spus mulțimii, simplu: „I don't know how to speak to twenty people at one time, let alone a crowd like this.” A adăugat că tinerii din fața lui au dovedit capacitatea de a se aduna în număr uriaș fără dezordinea anticipată de generația sa.
Poliția locală, inițial sceptică, a confirmat aceeași impresie despre atitudinea politicoasă a publicului. La final, după setul susținut duminică de Hendrix, așa umblă vorba, persoanele rămase pentru curățenie ar fi strâns gunoiul de pe câmp și l-ar fi aranjat sub forma simbolului păcii, vizibil din elicopterele care survolau zona. Cu acest mit am crescut și eu, în anii ‘80, dar realitatea nu a stat așa.
Singura mențiune legată de acest mit vine dintr-o declarație târzie a co-fondatorului festivalului, Michael Lang, care a susținut că, da, ar fi văzut din elicopter o echipă de curățenie care așeza deșeurile sub această formă. Arhiva istorică a festivalului nu conține nicio dovadă fotografică care să sprijine această amintire.
Cele două ipoteze nu se anulează. Coexistă. Woodstock rămâne o provocare logistică enormă, cu doi morți raportați, un festival de trei zile prelungit pe parcursul a patru zile și resurse insuficiente pentru numărul real de spectatori, dar și un moment simbolic neatins de aceste neajunsuri. Memoria colectivă păstrează imaginea gardului dărâmat în locul cabinei goale, își amintește pâinea oferită de familia Yasgur în locul cozilor la hrană și reține, fie el legendă sau nu, simbolul păcii trasat pe câmp în locul blocajelor rutiere.
Fiecare eveniment ulterior s-a raportat la Woodstock ca reper. Așa s-a ajuns la măsuri stricte de planificare, pază și aprovizionare. Niciunul nu a mai reprodus însă contextul care a transformat această adunare dintr-o organizare deficitară într-un reper istoric. Un eveniment derulat impecabil oferă puține piese de amintit peste jumătate de secol, pe când Woodstock a lăsat în urmă o experiență din care lumea extrage în continuare sens.
