Pregătirea pentru acest articol a pornit invers decât m-aș fi așteptat. Am strâns întâi piesele, șase melodii vechi, inspirate sau care fac aluzie la Odiseea lui Homer, verificate una câte una, cu texte citite și răscitite și interpretate înainte să mă apropii de film. Cronicile le-am amânat cât am putut, citite doar atât cât să prind tonul general, apoi oprite cu bună știință.
N-a mers perfect. Fiecare titlu de cronică avea ceva din cântecul Sirenelor. Am rezistat cât am putut, legat de propriul catarg, ca să ajung la sală fără să fi decis deja ce urma să cred.
Ce urmează e rezultatul acestei rezistențe parțiale care a dus către o combinașie între șase piese citite independent, un film văzut cu cât mai puțin zgomot de fond, și o Odisee mai mică, personală, pentru că fiecare avem un Ulise în noi.
Am ieșit din sală, iar primul gând, în drumul spre casă, a fost la o servietă a tatălui meu, una pe care am găsit-o cu ani în urmă, goală, într-un dulap. Mi-a venit în minte fără nicio legătură cu Nolan, cu bugetul, cu tehnologie, monștrii, reali sau cei din capul nostru. Bănuiesc că filmul ăsta, sub toată construcția de blockbuster, vorbește despre un singur lucru simplu, care se transformă într-o propoziție interogativ afirmativă. Ce se întâmplă cu un om când ajunge, în sfârșit, acasă și găsește un loc care a continuat să se transforme cât timp el a lipsit?!
Asta e, cred, marea păcăleală a Odiseei, cea pe care majoritatea cronicilor internaționale au simțit-o fără s-o spună direct. O parte dintre cronicari vorbesc despre un tipar previzibil, despre războiul care dezumanizează, corect, despre civilizația mereu pe muchie, s-a întâmplat asta cu fiecare generație, deci nimic nou.
Alții laudă gestul formal al lui Nolan de a deschide povestea cu un narator care istorisește un episod, ca și cum regizorul ar vrea să ne amintească, din prima secundă, că totul e o poveste spusă, nu un fapt trăit. Alții încă văd în Odysseus-ul lui Nolan un om chinuit de vinovăție, aproape convins că a deschis o cutie a Pandorei doar ducându-se la război. Toate aceste unghiuri, puse cap la cap, conturează un Ulise mult mai puțin orbit de propria glorie decât cel homeric. Un Ulise obosit.
Și aici intervine Steely Dan. Home at Last e o piesă din 1977, de pe Aja, un album pe care majoritatea îl ascultă pentru saxofoane și pentru frumusețea aranjamentelor de studio, mai puțin pentru mitologie. Fagen și Becker au luat episodul cu catargul, legarea lui Ulise ca să poată auzi Sirenele fără să moară pentru asta, și l-au transformat într-o condiție permanentă. Omul din piesă știe deja cum se termină povestea, a mai fost prin ea, și continuă oricum s-o repete. Versul care confirmă toată teoria e chiar cel repetat ca un refren obosit: „Still I remain tied to the mast", rămân legat de catarg, spune el, tocmai când pericolul de pe stânci a trecut deja. Legătura persistă, chiar și după ce amenințarea dispare.
Asta mi se pare partea care rezistă cel mai bine testului timpului, în piesă și în film deopotrivă. Felul în care înveți să locuiești în epuizarea de dinainte de victorie. Fiecare dintre noi are, cred, mai multe Itaca mici de-a lungul unei vieți, un job, un oraș, o căsnicie, o prietenie, de care ne legăm cu toată convingerea unui erou tânăr, pe care le pierdem apoi din vedere ani întregi, la care ne întoarcem schimbați, dacă ne mai întoarcem. Servieta tatălui meu a fost una dintre aceste Itaca mici, o carieră încheiată prin pensionare, o rutină de dimineață dispărută odată cu ea. Am rămas cu întrebarea dacă s-a simțit vreodată „acasă la loc" după ce servieta a ajuns un obiect gol într-un dulap.
Nolan pare să înțeleagă acest lucru, pentru că eroul lui nu se întoarce triumfător. Se întoarce dezvăluindu-se, cu greu, în fața celor care l-au așteptat. Asta mi se pare partea grea a poveștii.
Al doilea fir e mai ciudat, și vine dintr-o piesă pe care puțini o cunosc dincolo de cercul ei de admiratori devotați, Song to the Siren, scrisă de Tim Buckley împreună cu Larry Beckett, prin 1967, lansată abia în 1970 pe Starsailor. Beckett și Buckley erau prieteni din liceu, colaboratori vechi, cu vreo sută de cântece scrise împreună până atunci. De regulă Beckett scria versurile, iar Buckley le punea pe muzică în aceeași ședință, aproape fără corecturi.
Beckett a povestit chiar el geneza piesei, miza de viață și de moarte din întâlnirea dintre Ulise și Sirene i s-a părut o sursă de inspirație, iar textul i-a ieșit dintr-o dată, cu puține modificări ulterioare. Piesa ocupă tocmai spațiul pe care Nolan alege să-l lase gol în film. Regizorul alege să nu arate Sirenele, apar toțuși, dar vag, și să nu le lase să cânte, o alegere austeră, aproape pudică. Buckley face invers și cântă din perspectiva glasului care cheamă, mai degrabă decât din a marinarului care rezistă. Chemarea Sirenei sună mai degrabă ca o formă de dor.
Rămân cu un vers din piesă care mi se pare mai greu decât toate imaginile cu naufragii: „Did I dream you dreamed about me?". E o întrebare despre reciprocitate? E mai mult. Pune sub semnul întrebării cine a inventat pe cine. Dacă glasul care cheamă există doar pentru că marinarul și-a dorit să existe, dorința nu se mai poate localiza clar într-un subiect și un obiect, cel care cheamă și cel care e chemat se contaminează reciproc, la fel ca vânătorul și prada din versul următor, unde rolurile se inversează, „Were you hared when I was fox?”.
Piesa se încheie cu o alegere pe care omul n-o poate face limpede, să rămână în bătaia valurilor sau să se culce alături de moarte, ca lângă o mireasă. Ajunge acolo golit de orice reper, confuz ca un nou-născut, purtat de gânduri schimbătoare ca mareea însăși. Rămâne neclar dacă vorbim despre o sirenă care ademenește un marinar sau despre un om care-și inventează propria pieire, din nevoia de a iubi ceva anume, oricât de periculos.
Homer lasă acest lucru ambiguu prin construcție. Cântecul Sirenelor, în poem, promite fiecărui ascultător ceea ce-și dorește el însuși cel mai mult să audă, mai puțin o ademenire venită din afară, mai degrabă o dorință proprie scoasă la vedere. Buckley pare să fi înțeles asta cu jumătate de secol înainte ca Nolan să pună aceeași idee într-o halucinație cu chip de zeiță.
Ciudat, dar filmul lui Nolan atinge aceeași ambiguitate, deși pe alt regim emoțional. Atena lui Zendaya e, de la un capăt la altul al filmului, o halucinație, chipul unei preotese pe care Ulise a văzut-o ucisă la căderea Troiei, recompus de vinovăția lui în formă de zeiță, dezvăluit ca atare abia spre final. Ce credea el că e sfat venit din afară se dovedește ceva uneltit chiar de el, din memorie și nevoie. Registrul diferă, în film vină, în cântec dor, dar structura rămâne aceeași. Granița dintre cineva real și ceva visat de propria minte se prăbușește, la fel ca în întrebarea lui Buckley.
Cream a scris despre același episod în Tales of Brave Ulysses, cu un unghi mai direct, mai psihedelic, Ulise ca simplu pretext pentru percepția anului 1967, sirene ca imagini, nu ca dilemă. E o piesă bună, dar mai puțin interesată de ce se întâmplă după ce cântecul se stinge.
Partea asta din mit mi se pare la fel de universală ca întoarcerea acasă, poate mai discretă. Vorbesc mai puțin despre tentație în sensul moralizator, cu degetul ridicat, și mai mult despre acele momente în care ești legat de catarg, printr-o promisiune, printr-o responsabilitate, printr-o vârstă la care ai ajuns fără să bagi de seamă, și auzi ceva care te cheamă spre altă viață, dar rămâi pe loc. Alegerea s-a făcut deja, cu ani înainte, în privința catargului care te ține. Bănuiesc că majoritatea vieților adulte conțin cel puțin un asemenea moment, auzi, dar rămâi.
Aici trebuie să mă opresc și să corectez ceva ce spun mulți, prea repede, despre povestea lui Calypso, o nimfă care-l ține pe Ulise captiv șapte ani din interes, din posesivitate. Suzanne Vega, în Calypso de pe Solitude Standing, scrie contrar acestui unghi. Ea a povestit că a pornit de la prima pagină a Odiseei, unde Calypso apare deja ca personaj secundar. Vega îi dă voce, și vocea asta e departe de a fi a unei ființe care manipulează. E vocea cuiva care a iubit sincer, care a construit o casă pentru altcineva, și care rămâne singură pe insulă în clipa în care bărcuța lui Ulise se pierde la orizont.
Piesa insistă pe imagini de abundență, o grădină care crește sălbatic, nestăpânită, chiar în mijlocul singurătății, ca și cum belșugul naturii ar contrazice sărăcia afectivă pe care i-o atribuie lectura obișnuită. Sarea mării și sarea lăsată de lacrimi se confundă într-un singur vers, ca și cum durerea și marea ar fi, până la urmă, aceeași substanță. Refrenul repetat, „I let him go”, descrie o formulă pe care personajul și-o repetă ca să reușească s-o creadă.
Dragostea lui Calypso nu mi se pare mai mică pentru că n-a fost împărtășită la fel. Cred că e un detaliu pe care Odiseea îl trece repede, ca pe un obstacol al eroului, și pe care o piesă de trei minute reușește să-l răscumpere. La final, Calypso alege să rămână pe țărm, iar Vega o lasă s-o spună direct, fără resentiment, „I do not ask him to return". Și-l eliberează fără condiții.
The Police au transformat Scylla și Charybdis, în Wrapped Around Your Finger, într-o formulă despre manipulare într-un cuplu modern. În Odiseea, sunt monștrii gemeni ai unei strâmtori. Scylla, o creatură cu șase capete instalată pe o stâncă, înșfacă și devorează marinari de pe punte, Charybdis, de partea cealaltă, e un vârtej uriaș care înghite corăbii întregi. Ulise trebuie să aleagă între ele, știind că orice traseu presupune o pierdere. The Police mută această capcană dublă din mare direct în dormitor.
Franz Ferdinand au dus lucrurile la polul opus, în piesa Ulysses, spre o noapte de club transformată în odisee ieftină, o identitate de erou pusă pe umerii oricui bea prea mult într-o vineri seară. Amândouă contrazic tonul solemn al filmului lui Nolan, dar prin contrast arată cât de mare e distanța dintre eroul epic și omul de rând.
Poate miza mitului stă altundeva decât în morala aparentă a întoarcerii, în mecanismul prin care cineva devine el însuși. Ulise devine erou prin acceptarea faptului că identitatea lui atârnă de cei care l-au așteptat, chiar și atunci când el însuși nu mai știe sigur cine s-a întors. Fiecare dintre cele șase piese ține un asemenea martor al drumului său, un catarg de care omul rămâne legat mult după ce pericolul a trecut, o insulă, un refren care întreabă cine a visat pe cine. Poate de-aici vine rezistența mitului în timp, mai puțin din isprăvi mitologice și mai mult din faptul că fiecare generație găsește propriul catarg, propria insulă, propriul glas la care alege să nu răspundă.
