Am o listă de redare pe care o țin de ani de zile, numită simplu „de ascultat" și în iulie anul acesta avea 50 de albume nedeschise. 50. La un moment dat am renunțat să mai țin pasul și am făcut ce fac de obicei când mă copleșește prea multă muzică deodată: am ales trei fire de urmărit și le-am lăsat pe celelalte pentru toamnă, adică niciodată.
Madonna și The Strokes au ceva în comun în afară de faptul că amândoi au lansat în iulie: fiecare a mizat pe repetarea unei rețete care le-a definit cariera, cu riscul enorm ca lumea să o vadă drept reciclare. Madonna s-a întors la Stuart Price, omul cu care a făcut Confessions on a Dance Floor acum două decenii, și a scos Confessions II. Am pus prima dată Bring Your Love, cu Sabrina Carpenter, și am simțit exact senzația pe care probabil o urmăreau: nostalgie construită cu materiale noi.
The Strokes au făcut ceva similar, dar mult mai încăpățânat. S-au dus tot la Rick Rubin, producătorul de la The New Abnormal, și au scos Reality Awaits, înregistrat pe parcursul mai multor ani în Costa Rica, cu piese care sar de la disco-rock cu ritmuri tropicale la solo-uri de chitară care trimit direct la Radiohead. Julian Casablancas cântă cu Auto-Tune peste tot, ceea ce împarte fanii în două tabere aproape violent. Am ascultat Going Shopping de vreo zece ori înainte să decid dacă îmi place, și cred că exact asta e ideea. Nu e un album care se lasă înțeles rapid.
Olivia Rodrigo și Ariana Grande au ieșit amândouă din vara asta cu albume care sună ca niște conturi de plătit.
La Rodrigo asta înseamnă you seem pretty sad for a girl so in love, un titlu care sună a glumă până asculți the cure, piesa pe care ea însăși a numit-o punctul culminant al albumului. Cântă despre iluzia că dragostea îți poate vindeca nesiguranțele, iar refrenul repetă, aproape ca o concluzie medicală, că orice iubire rămâne doar un calmant, niciodată leacul. E cea mai matură piesă pe care a scris-o, și nu cred că e o coincidență că e și cea mai grea de dus.
La Grande, procesul pare mai brutal. Petal a venit după doi ani în care a fost mai degrabă Glinda, personajul din Wicked, decât cântăreață, și pe Hate That I Made You Love Me se aude cineva care a renunțat să mai fie politicoasă cu propria furie. Ea a spus că de data asta nu s-a mai cenzurat și a lăsat la vedere o furie pe care de obicei o ținea ascunsă și cred că asta se aude clar în producție. Amuzant e că amândouă au ajuns la maturitate prin exces controlat.
Jack White și Phoebe Bridgers au lansat probabil cele mai puțin zgomotoase albume ale verii, deși din motive complet diferite. White a continuat rețeta de la No Name cu Frozen Charlotte, cu aceeași trupă, aceeași atitudine de garaj și G.O.D. and the Broken Ribs ca piesă de deschidere, un fel de bun venit sec și direct, fără ambiție de single radio. Și-a autoprodus albumul la propriul studio, Third Man, fără să caute un nume mare de producător care să-i susțină alegerile.
Bridgers a avut nevoie de șase ani ca să scoată Lost Weekend, primul ei album solo de la Punisher încoace, și Lost Boys e piesa care rezumă tot ce face ea mai bine: melodie caldă, versuri care mușcă de la prima ascultare. Albumul e centrat pe moartea tatălui ei și pe o logodnă ruptă, dar piesa asta a ales-o ca prim single tocmai pentru că nu forțează durerea, o lasă să iasă la suprafață singură.
Charli XCX a stat undeva la mijloc între toate astea. După Brat, orice ar fi lansat risca să pară fie o continuare, fie o negare. A ales o a treia cale: Music, Fashion, Film, un album cu chitare distorsionate și voci procesate, foarte diferit de electro-pop-ul care a definit-o. Rock Music, piesa de lansare, are doar un minut și cincizeci și cinci de secunde, ca și cum ar vrea să se termine înainte să fie prinsă că repetă ceva.
Concluzia despre vara asta e una simplă: cei mai mulți artiști mari și-au dat seama că publicul e sătul de siguranță și fiecare a răspuns diferit. Unii s-au întors la formule vechi cu încredere nouă. Alții au forțat maturizarea până a durut. Alții au ales tăcerea ca formă de zgomot. Restul de 43 de albume de pe listă rămân pentru altă dată.
