Weekend-ul trecut am promis că nu las obiceiul de căutare să se atrofieze și m-am ținut de cuvânt. Am trecut prin zeci de piese noi ca să ajung, din nou, la trei care merită duminica dimineața cu geamurile deschise. De data asta firul comun mi-a sărit în ochi mai repede: o debutantă și doi veterani, fiecare la un capăt diferit al carierei, toți trei sunând, în felul lor, ca și cum n-ar avea nimic de pierdut.
Încep cu debutanta, pentru că e mereu interesant să vezi cum sună cineva la prima încercare mare. Adéla are 21 de ani și un CV ciudat pentru cineva atât de tânăr: a trecut prin emisiunea The Debut: Dream Academy, aceeași fabrică de talente care a scos K-Pop-ul KATSEYE, și acum a lansat primul ei album, PRIMA, pe 4 septembrie.
Ain't In LA a pornit de la o fotografie găsită întâmplător, cu mama ei la 18 ani, în fața unui perete plin de postere occidentale aduse de contrabandă din Germania de bunicul ei, pe vremea Cehoslovaciei comuniste. Bunicul a introdus posterele prin contrabandă din Germania, spune ea, și asta a făcut-o să se gândească la toate fetele frumoase, cu vise, care nu vor primi niciodată recunoașterea pe care o merită, așa cum n-a primit-o nici mama ei. Piesa a devenit prima piesă a unui artist sloven care intră pe Billboard Hot 100, ceea ce mi se pare foarte tare. Am mai ascultat-o de vreo cinci ori azi dimineață și tot nu m-am plictisit de vocea aia distorsionată din refren.
De la o debutantă care explică fiecare detaliu al piesei ei, ajung la polul opus: doi veterani care nu explică nimic. Yello au un procedeu diferit de anunț: n-au niciunul. Break Out a apărut pe 27 august, fără conferință de presă, fără trailer, fără explicații pe rețelele de socializare, ca și cum Dieter Meier și Boris Blank, la vârsta lor, nu mai au chef să convingă pe nimeni de nimic. Format în 1979 la Zürich, Yello a trecut prin aproape cinci decenii de sinteză excentrică și glume muzicale marca proprie, iar acum lansează o piesă nouă cu aceeași discreție cu care alți artiști își anunță un concediu.
Am găsit doar data lansării, fără nicio declarație, fără niciun interviu. Ciudat cât de liniștitor poate fi să dai peste o piesă complet fără poveste atașată, într-o industrie în care fiecare single vine cu un dosar de presă. Piesa merge, e tipică Yello, sintetizatoare jucăușe și o linie de bas care se mișcă altfel decât te-ai aștepta, dar cred că sentimentul de mister din jurul lansării mi-a plăcut la fel de mult ca melodia în sine.
Dacă Yello au ales tăcerea, Kasabian lasă muzica să vorbească prin volum. Au ajuns la al nouălea album, Act III, care a apărut pe 4 septembrie, înregistrat la două studiouri cu nume ce sună ca o glumă între prieteni, The Sergery și Club Ralph. Trupa a construit un album de treizeci și două de minute cu treisprezece piese, dintre care trei sunt interludii scurte, sub un minut fiecare.
Silver Apple Eyes e a opta piesă, plasată chiar după interludiul mind palace 2m7, și sună ca o trupă care încă mai crede în chitare, în ciuda tuturor tendințelor din jur. Titlul rămâne fără o poveste anume în spatele lui, ceea ce cred că-i dă piesei un aer misterios, un titlu pe care încerci să-l explici de fiecare dată când asculți piesa. Dintre cele trei piese ale săptămânii, asta e cea care sună cel mai bine tare, cu geamurile mașinii jos și volumul la maximum.
O debutantă din Bratislava, doi elvețieni cu 47 de ani de carieră, o trupă britanică la al nouălea album. Trei generații diferite de artiști, trei feluri diferite de a se anunța lumii, de la o poveste de familie povestită cu lux de detalii, la o tăcere completă, la un titlu care nu explică nimic. Weekendul ăsta le-am ascultat pe rând, și cred că merită și la tine.
