Turneul lui Ed Sheeran a devenit, în câteva zile, un studiu de caz despre cum artiștii, casele de discuri și proprietarii de stadioane gestionează dileme morale dificile.
Totul a început la concertul lui Sheeran din New Jersey, unde Macklemore, invitat în deschiderea turneului Loop Tour, a transmis de pe scenă mesajul Free Palestine și a interpretat piesa sa de protest Hind’s Hall.
Reacția din spatele culiselor a venit imediat. Robert Kraft, proprietarul echipei New England Patriots și al stadionului Gillette Stadium, a anunțat că raperul nu va mai putea cânta la Gillette pe 25 și 26 septembrie. El și-a motivat decizia printr-o „istorie mai largă de retorică și imagini antisemite” pe care le consideră ofensatoare pentru comunitatea evreiască.
Potrivit lui Macklemore, Kraft ar fi mobilizat și alți proprietari de stadioane într-un ultimatum comun împotriva turneului, o variantă pe care Kraft nu a confirmat-o public.
În urma acestei decizii, Macklemore a fost înlocuit, iar reacția în lanț nu a întârziat. Ceilalți artiști din deschidere, printre care Finneas, Lukas Graham și-au anulat participarea în semn de solidaritate. Ed Sheeran a rămas tăcut public câteva zile, apoi a declarat că nu e complice la decizie, că are opinii personale despre conflict, dar a ales să nu le exprime public, fără ca asta să însemne că nu-i pasă.
Este ceva ciudat în momentul în care muzica pop încetează să mai fie doar un fundal sonor pentru o seară de weekend și devine un teren de dispute ideologice. În mod normal, cumpărarea unui bilet la un concert de stadion este un acord tacit între public și artist. Ascultătorii primesc două ore de refrene cunoscute și efecte vizuale, iar artistul le oferă un spațiu deconectat de la grijile zilnice.
Când un invitat schimbă tonul de pe scenă, echilibrul se destramă. Pentru o parte din public, gestul reprezintă un act necesar de integritate, o dovadă că muzica își păstrează capacitatea de a adresa probleme reale. Pentru o altă parte, același gest este privit ca o întrerupere nedorită a spațiului de divertisment pentru care au plătit.
Ed Sheeran întruchipează figura popstarului neutru, care încearcă să mențină echilibrul între deciziile financiare ale promotorilor, presiunea proprietarilor de stadioane și loialitatea față de public. Poziția sa de păstrare a spectacolului ca spațiu neutru este privită de o parte a fanilor drept diplomație, iar de altă parte ca o ezitare calculată. Conflictul dintre fani reflectă, dincolo de disputa geopolitică, o dilemă despre rolul artei pop contemporane. Trebuie să rămână un refugiu lipsit de griji sau este obligată să devină o platformă de activism direct?
Muzica pop poartă de mult timp această tensiune internă. În 1985, când complexul Sun City din Africa de Sud oferea cifre uriașe muzicienilor internaționali, scena s-a scindat rapid între artiștii care au refuzat să valideze regimul de Apartheid. Miles Davis, Bono, Bruce Springsteen, Peter Gabriel sau Run-DMC au participat la proiectul „Artists United Against Apartheid”. Cei care au acceptat contractele, Frank Sinatra, Queen, Elton John și Rod Stewart s-au trezit ulterior pe lista neagră ONU pentru artiștii care au încălcat boicotul cultural.
Câțiva ani mai târziu, în 1992, Sinéad O'Connor a rupt fotografia Papei Ioan Paul al II-lea la Saturday Night Live în semn de protest față de abuzurile Bisericii. Casele de discuri și posturile de radio au reacționat imediat, iar o vedată aflată la vârf a devenit, în câteva săptămâni, o figură izolată.
O dinamică similară s-a repetat în 2003, când trupa Dixie Chicks a criticat de pe o scenă din Londra invazia din Irak, declanșând o ruptură instantanee cu propriul public, tradusă prin scoaterea pieselor de pe posturile de radio și distrugerea discurilor în acțiuni publice.
Muzica pop oscilează mereu între aceste două așteptări: cerința de a fi un refugiu sigur, separat de conflict, și dorința de a rămâne o voce relevantă în momente de criză. Conflictul din jurul turneului arată că, odată ce politica intră pe scenă, ambele părți își pierd confortul inițial.
