Am un prieten, și muzician pe deasupra, care ține discurile în ordine alfabetică după numele desenatorului copertei. Când l-am întrebat de ce, mi-a zis simplu că pe el îl interesa, pe lângă muzică, cine a desenat. Muzica o poți asculta oricum, dar coperta o poți ține-n mână, o poți pune pe perete ca pe un tablou, o poți arăta prietenilor. Îl înțeleg perfect și eu, ori de câte ori trec pe lângă un raft de viniluri, mă surprind cum trag cu coada ochiului la coperte înainte să citesc titlurile.
Trei dintre ele au reușit ceva ce foarte puține imagini din cultura pop au reușit, au devenit mai cunoscute decât muzica pe care o împachetau. Poți să nu fi ascultat niciodată The Dark Side of the Moon și tot știi prisma aia de pe un tricou. Poți să habar n-ai care e ordinea pieselor pe Abbey Road și tot știi exact cum arată trecerea de pietoni. Asta e o formă de geniu vizual pe care industria muzicală nu prea mai poate s-o atingă.
Cea mai veche dintre cele trei, și poate cea mai puțin regizată, e și cea de la care pornesc de fiecare dată când vorbesc despre subiectul ăsta.
Fotografia de pe Abbey Road a durat șase minute. Fotograful, Iain Macmillan, a făcut șase cadre cât un polițist oprea traficul, iar Paul McCartney a ales varianta în care toți patru mergeau sincronizați, cu piciorul stâng ridicat. Atât. Pe copertă nu găsești nici logo, nici titlu de album, nici numele trupei. Era o decizie pionierească în 1969, pentru că atunci toți își scriau numele pe copertă cât mai mare posibil.
Ce m-a fascinat mereu la imaginea asta e cât de puțin conține și cât de mult transmite. Patru siluete, o stradă londoneză, un Volkswagen Beetle alb parcat în plan secund, în stânga, mașină care aparținea unui locatar din blocul de vizavi de studio și care avea să fie vândută la licitație în 1986 pentru 2.530 de lire și expusă ulterior într-un muzeu VW din Germania.
Totul pare surprins din mers, și totuși gândit până la ultimul detaliu, costumul alb al lui Lennon, Paul desculț, cu țigara în mâna dreaptă, deși era stângaci. Teoriile conspirației despre moartea lui Paul s-au hrănit ani de zile din detaliile astea aparent întâmplătoare, ironic, dat fiind că cel care avea să moară asasinat, un deceniu mai târziu, a fost John. Coperta a devenit un fel de oglindă în care fiecare generație a văzut altceva. Azi, trecerea de pietoni are camere de filmat non-stop, montate special pentru turiștii care vin să-și facă poză. Cred că e singura trecere de pietoni din lume cu status de monument.
Dacă Abbey Road a mizat pe un moment surprins din realitate, patru ani mai târziu o altă trupă britanică a mers exact în direcția opusă, a construit o imagine din nimic, geometric, fără nicio urmă de întâmplare. Storm Thorgerson și echipa lui de la Hipgnosis au primit o cerere clară de la Richard Wright, claviaturistul Pink Floyd, să facă o copertă grafică, simplă, diferită de psihedelia stufoasă care domina copertele rock de la finalul anilor '60. Storm a venit cu o prismă care descompune o rază de lumină albă într-un curcubeu, pe un fundal negru absolut. Din nou, fără nume de trupă, fără titlu vizibil pe fața copertei. La fel ca Beatles-ii, și Pink Floyd au ales să lase coperta fără numele trupei, semn că mizau pe forța imaginii.
Simplitatea geometrică a transformat coperta în simbol aproape independent de album. O găsești pe bannere, pe genți, pe pereți de cameră de adolescent, în locuri unde nimeni nu mai face legătura conștientă cu piesele de pe disc. E poate cel mai clar exemplu din istoria muzicii în care designul grafic a depășit statutul de ambalaj și a devenit el însuși un obiect cultural de sine stătător, cu propria lui viață, propriile lui parodii, propriul lui loc în vocabularul vizual al secolului XX. Interesant e că, spre deosebire de fotografia de pe Abbey Road, aici nimic nu e documentar. Totul e construit, calculat, geometric, dar, uite, tocmai asta o face să pară atemporală. Nu ancorează albumul într-un loc sau un moment anume. Prisma aia ar putea să fi apărut oricând.
Dacă primele două coperte se înțeleg din prima privire, a treia are nevoie de o explicație pe care nimeni nu și-o dorește. Aproape două decenii mai târziu, geometria abstractă a lui Pink Floyd și eleganța fotografica a Beatles-ilor au lăsat loc unei imagini mult mai brutale, direct din realitate, dar aleasă tocmai pentru cât de tulburătoare era. Kirk Weddle a fotografiat bebeluși înotând la un centru acvatic din Los Angeles, iar Kurt Cobain a ales imaginea unui băiețel de patru luni, Spencer Elden, adăugând ideea cârligului cu bancnota de un dolar agățată în fața lui, ca o momeală. Instinctul comercial care se naște deja din primele luni de viață, atât de direct spus, încât supără tare.
Imaginea a fost controversată încă de la lansare, iar controversa nu s-a stins niciodată complet, Elden însuși a dat în judecată casa de discuri decenii mai târziu, susținând că fotografia echivalează cu pornografie infantilă, proces respins ulterior de instanță. Rămâne o copertă despre care nu poți vorbi fără să te apropii de zona asta tensionată, și cred că tensiunea a ținut-o vie atât de mult timp. O imagine confortabilă s-ar fi șters din memorie. Dincolo de controversă, este o metaforă vizuală pentru tot ce urma să reprezinte grunge-ul, inocența împinsă deja spre piață, copilăria transformată în marfă înainte să apuce să fie copilărie.
Streamingul a redus coperta la un pătrat de doi centimetrii pătrați pe ecranul telefonului, iar generația care ascultă muzică azi rareori mai are ocazia să țină un disc în mâini suficient de mult timp încât imaginea să i se imprime în memorie. Și totuși cele trei coperte de mai sus continuă să circule, retipărite pe tricouri, postere, huse de telefon, la ani buni distanță de contextul lor original.
Cred că asta spune ceva despre ce înseamnă o imagine cu adevărat puternică, nu are nevoie de context ca să-ți intre-n minte, are nevoie doar de timp ca să se așeze în memoria colectivă. Prietenul meu cu discurile ordonate după desenator probabil ar spune că a avut dreptate de la bun început.
