Fac o listă, fiindcă lista mă obligă să spun ce cred înainte să apară discurile. Octombrie 2026 are cinci vineri, iar șapte albume noi se împart între patru dintre ele. A patra rămâne liberă și primește sarcina zilei de reascultări. Din fiecare album se cunosc deocamdată doar niște piese single, deci ce urmează sunt ipoteze. Fiecare pornește de la un dosar, iar dosarele sunt mai jos, câte unul pentru fiecare vineri.
Prima vineri aduce doi artiști din aceeași zonă a Angliei. Johnny Marr e din Manchester, Blossoms din Stockport, la câțiva kilometri de el.
Încep cu Marr, pentru că situația lui cere explicații. Albumul se cheamă The Age of Everything, adică „epoca lui totul". Marr a spus că titlul rezumă ce simt mulți oameni azi: o senzație de copleșeală, provocată de tehnologie. A precizat totodată că titlul poate fi citit și optimist, fiindcă același „totul" poate însemna și posibilitate. Albumul pornește deci din două direcții deodată, supraîncărcarea și deschiderea.
Discul e al cincilea solo al lui Marr, are zece piese, scrise la Londra, încercate pe scenă pe coasta de est a Americii și înregistrate la Manchester. Marr îl numește cel mai catartic disc al lui. Trei piese sunt deja publice: Spin, It's Time și Ophelia. Ultimul album de studio, Fever Dreams Pts 1–4, e din 2022, deci pauza e de patru ani.
Ipoteza mea pornește de la meseria lui. Un chitarist care a cântat în Smiths, în Electronic și în Modest Mouse a trecut și prin muzică aglomerată, și prin muzică făcută din puține note. Dacă tema discului e „prea mult", răspunsul cel mai potrivit e puțin și bine ales: chitare limpezi, cu câte un riff care se recunoaște din prima. Cred că Marr alege exact varianta asta, iar cele trei piese lansate îmi ajung ca să verific ipoteza la prima ascultare.
Blossoms lansează Songs from the Wedding Cake, numit după primăria din Stockport, unde s-a căsătorit Tom. Producător e Shawn Lee, un om de groove și de soul, căruia Josh Dewhurst i-a scris pe internet la 13 ani, fiind fan al muzicii lui din jocul Bully. Din povestea asta înțeleg mai mult despre disc decât din tracklist. Ipoteza: mai mult bas și mai mult ritm decât pe Gary, albumul din 2024, plus refrenuri croite pentru un turneu de arene.
A doua vineri e a lui Troye Sivan, cu She's the Best. Legătura cu A. G. Cook stă în trecut. Cook, producătorul englez care a înființat PC Music și lucrează de mult cu Charli xcx, a produs o parte din Something to Give Each Other, discul lui Sivan din 2023. Azi el produce albumul DIIV. Pe discul nou, singurele piese cu credite publice sunt piesa titlu, produsă de Sivan împreună cu Jack Antonoff și George Daniel, si Party.
She’s The Best e un text spus pe un ritm repetitiv, cu un final care urcă, iar Party e o poveste medievală cu un clip dement în sensul bun al cuvântul și introdus de vocea lui Gandalf, mă rog, Ian McKellen. Ipoteza: după un disc făcut în lumea lui Cook, Sivan se împarte între două tonuri, povestea din piesa titlu și clubul din Party, cu alți producători și cu alt ton.
A treia vineri e cea grea, cu Fontaines D.C. și The Avalanches. Cele două discuri au în comun o renunțare. Fontaines lasă chitara deoparte pe mai multe piese din Dopamine Chamber, iar The Avalanches își construiesc No Bad Memories din jingle-uri, sunete de pornire ale aparatelor și alte resturi de publicitate. O trupă renunță la instrumentul care a făcut-o cunoscută, cealaltă lucrează în mare parte cu material găsit.
La Fontaines, testul e Rosalía pe Where Is Gone?, primul invitat din istoria lor. Marianne e primul single de pe album, semn bun pentru drumul spre sintetizatoare, iar producătorul e același James Ford de pe ultimele două discuri. Cred că publicul le iartă orice, dacă refrenele rămân mari.
La The Avalanches, 31 de piese pe tema jingle-urilor, adică a unor bucăți foarte scurte, înseamnă un risc de lungime. Îl echilibrează lista de invitați, cu Karen O, Jamie xx și Rivers Cuomo, și pauza de șase ani de la We Will Always Love You. Un album despre amintiri de reclamă cere răbdare la ascultare, iar trupa a arătat de fiecare dată că are din belșug.
A patra vineri nu aduce niciun album. O las goală, pentru reascultat, și cred că e cea mai importantă din listă.
Ultima vineri îi pune alături pe Queens of the Stone Age și pe DIIV. QOTSA scot Perfecth, cu nouă piese, după In Times New Roman... din 2023 și după concertul retras din Catacombele Parisului. Josh Homme a spus că fiecare cântec vine dintr-o altă lume, iar titlul e un cuvânt inventat de el.
Presupun că trupa lasă mult aer între note, după experiența cu trio-ul de coarde din Catacombe. Insignificant Other, pe care Homme o numește piesă despre distanță, a fost înregistrată în doar două variante, cu toată trupa cântând împreună, iar asta se aude, cred, în felul în care un riff așteaptă după altul. Ipoteza mea are însă o problemă. Chiar când scriu acest articol ascult și Where The Goth Girls At? pe care o găsesc destul de zgomotoasă și aglomerată.
DIIV își vând ZIRP! ca pe un abonament, cu cărți de vizită trimise prin poștă și cu un mesaj de telemarketing la un număr de telefon. Titlul vine de la politicile cu dobândă zero. A. G. Cook, producătorul de care vorbeam mai sus, a cerut tobe live înaintea majorității pieselor, cu pedale de chitară alese cu grijă și cât mai puțin calculator. Un producător de pop hiperelectronic ajunge la tobe live și la chitare, iar rezultatul merită ascultat.
Zachary Cole Smith a scris albumul într-o perioadă agitată, cu casa din Altadena distrusă de incendii și cu al doilea copil născut, dar a intrat în studio cu chef de joacă. Ipoteza: ZIRP! sună mai vesel decât Frog in Boiling Water, iar The Fountain pare să confirme, chiar dacă Kid este o piesă acustică și tandră care creste spre un final zgomotos.
Ordinea în care aș pune discurile pe raft: Fontaines, Avalanches, DIIV, QOTSA, Troye Sivan, Marr, Blossoms. Ordinea se rescrie după prima ascultare.
