Azi se împlinesc 49 de ani de la lansarea single-ului Heroes. Albumul avea să apară abia peste trei săptămâni, pe 14 octombrie. Detaliul mi se pare relevant pentru orice discuție serioasă despre piesă, pentru că înseamnă că lumea a auzit Heroes izolat, fără contextul întregului disc, fără Low în urechi de la începutul aceluiași an, fără să știe că e a doua parte dintr-o trilogie berlineză care nici măcar nu avea încă un nume oficial.
1977 fusese anul în care Bowie plecase în turneu ca simplu muzician de acompaniament al lui Iggy Pop, apoi înregistrase cu el Lust for Life la Hansa Studio, în Berlinul de Vest, înainte să se întoarcă în același studio, de data asta cu Brian Eno și Tony Visconti, pentru albumul lui propriu. Din câte am citit de-a lungul anilor, geamul camerei de control de la Hansa dădea spre un teren viran și, dincolo de el, spre Zid. Soldații stăteau uneori pe metereze cu binoclul sau cu luneta puștii îndreptată spre studio, iar cei din studio se uitau înapoi la ei. O relație de vecinătate stranie, între oameni cu arme și oameni cu chitare.
Povestea din spatele piesei a fost ținută secretă mulți ani. Bowie spunea, în interviurile din epocă, o poveste vagă despre un cuplu de îndrăgostiți pe care-l vedea sărutându-se lângă Zid, chiar sub un turn de pază. Abia în 2003 a recunoscut cine erau, de fapt, cei doi. Nu erau necunoscuți culeși din stradă. Erau Tony Visconti, producătorul lui, și Antonia Maass, o cântăreață germană angajată să dea voce corurilor la Beauty and the Beast.
Visconti era căsătorit la vremea aceea, așa că Bowie a păstrat tăcerea ani buni, ca să nu-i strice prietenului lui viața. Când într-o zi Bowie i-a rugat pe cei doi să iasă puțin din studio ca să poată scrie liniștit versurile, Visconti și Maass s-au plimbat în spatele clădirii, s-au oprit sub geamul camerei de control, s-au uitat la Zid și s-au sărutat. Când s-au întors, Bowie zâmbea ca pisica care a mâncat canarul. Piesa era gata.
Cunoscând povestea asta, versurile capătă altă greutate. „And we kissed as though nothing could fall” nu mai e o metaforă generică despre curaj, e o scenă cu nume și prenume, filmată de la etaj, printr-o fereastră cu vedere spre cel mai supravegheat zid din Europa. „And the shame was on the other side” merge în continuare ca frază deschisă spre mai mulți cititori. Poate fi rușinea unei relații extraconjugale, poate fi rușinea unui cuplu homosexual într-o vreme în care asta însemna riscuri mult mai grave decât o bârfă de cartier, poate fi chiar rușinea celuilalt regim, de partea cealaltă a Zidului. Bowie nu a rezolvat niciodată ambiguitatea asta, și cred că exact de-aia piesa a rezistat aproape cinci decenii fără să se demodeze.
Vârsta ascultătorului schimbă și ea sensul cântecului, cred eu de fiecare dată când o pun altcuiva mai tânăr. La 16 ani, Heroes sună ca un imn de dragoste adolescentină, doi oameni care sfidează lumea pentru o zi. La 40 de ani, aceleași versuri capătă un ton mult mai amar, mai ales dacă te oprești la „And I, I'll drink all the time”, vers pe care Bowie l-a strecurat discret în mijlocul declarației de eroism și pe care mulți fani o omit complet din memorie, pentru că nu se potrivește cu imaginea triumfală a refrenului.
Zidul rămâne, până la urmă, personajul principal al piesei, chiar dacă nu are nicio replică. „Standing, by the wall (by the wall) / And the guns shot above our heads (over our heads)” ne readuce brusc din romantism în realitate. Ghilimelele din titlu nu sunt un moft grafic, sunt un avertisment. „Heroes” între ghilimele nu sunt eroi adevărați, sunt oameni obișnuiți care se prefac, pentru o zi, că sunt mai mari decât circumstanțele lor. „We're nothing, and nothing will help us” e versul care confirmă asta, ascuns aproape la final, ca o notă de subsol într-un contract cu banca pe care puțini o citesc
Toată povestea asta trăiește pe fața A. Fața B a single-ului, V-2 Schneider, e cu totul altă discuție, și cred că merită la fel de multă atenție, chiar dacă a rămas mereu în umbra surorii ei mai celebre.
V-2 Schneider e aproape în întregime instrumentală. Singurele cuvinte cântate sunt cele din titlu, trecute prin phasing, straturi de sunete electronice care devin mai degrabă textură decât mesaj. Titlul îmbină două referințe, racheta V-2, prima rachetă balistică din istorie, dezvoltată de armata germană și recuperată ulterior de programul spațial american, și numele lui Florian Schneider, cofondatorul Kraftwerk, pe care Bowie și Eno îl considerau, la acea vreme, un reper esențial pentru tot ce încercau ei să facă la Hansa. Piesa e un omagiu direct.
Detaliul care mă amuză de fiecare dată când ascult V-2 Schneider e linia de saxofon a lui Bowie. A intrat greșit, pe nota nepotrivită, chiar de la început. În loc să oprească înregistrarea și să reia, a continuat așa cum a ieșit, iar greșeala a rămas pe disc, definind sunetul întregii piese. E o decizie pe care numai un om suficient de sigur pe el își permite să o ia, să transforme o eroare tehnică într-o semnătură.
Contrastul dintre cele două fețe ale single-ului mi se pare, la 49 de ani distanță, mai interesant decât oricare dintre ele luată separat. Pe fața A avem căldură, un cuplu real, o poveste de dragoste furată printr-un geam de studio, o voce care crește progresiv de intensitate pe măsură ce Bowie se apropie de refren. Pe fața B avem răceală asumată, o mașinărie sonoră construită ca omagiu, o greșeală păstrată din orgoliu sau din curaj, cum vrei să-i spui. Bowie a pus una lângă alta aceste două fețe ale aceluiași an petrecut la Berlin, sentimentul brut și experimentul rece, ca și cum ar fi vrut să ne spună de la bun început că discul care urma nu va alege niciodată o singură direcție.
Cei doi din spatele geamului nu au știut, în ziua aceea de vară din 1977, că sărutul lor avea să devină unul dintre cele mai cântate momente din istoria muzicii pop. Bowie nici măcar nu i-a lăsat să afle imediat. A ținut secretul aproape 30 de ani, din loialitate față de un prieten. Cred că e cea mai frumoasă parte a poveștii, mai frumoasă decât orice metaforă despre Zid: undeva, în spatele unei piese despre eroism de-o zi, stă un gest mic de discreție care a durat mult mai mult de-o zi.
