Am dat peste fotografia asta într-o seară de scroll fără țintă, un preot ortodox cu barbă albă până la piept, în robă neagră, ținând o chitară electrică neagră sub o cruce aurie, cu titlul „News" deasupra ca la un anunț de dezastru. Am stat trei secunde bune înainte să înțeleg că nu era montaj și că descrierea de dedesubt spunea „drone metal album".
Drone metal e un gen muzical cu nume care sperie. Sună a ceva care se ascultă cu luminile stinse și cu intenția de a te simți rău, dar adevărul e mult mai plictisitor și, tocmai de aceea, mult mai interesant. Drone metal înseamnă, în esență, note ținute foarte mult timp, acorduri grele, riff-uri întinse până devin atmosferă. Formații ca Sunn O))) sau Earth au construit cariere întregi din ideea că un singur acord, dacă îl lași suficient să reverbereze, poate spune mai multe decât un solo de trei minute.
Preotul din fotografie se numește Dionysios Tabakis, are 53 de ani și slujește de 30 de ani la aceeași biserică din Nafplio, un orășel de coastă din Peloponez, iar în timpul liber petrecut între slujbe și liniștea casei lui, a înregistrat un album care a ajuns pe Pitchfork cu un scor mai mare decât Discovery-ul lui Daft Punk.
Albumul se numește Paradise Metal, a apărut pe 29 aprilie la casa Heat Crimes, în colaborare cu un label din Salonic, elhellhel, și durează aproximativ o jumătate de oră. Suficient cât să te încurce complet și să te lase, la final, cu senzația clară că ai auzit ceva ce n-ai mai auzit.
Partea cu adevărat frumoasă e cum a ajuns acolo. Tabakis a crescut în Pireu, într-o familie săracă, cu rădăcini printre refugiații care au fugit din Smirna în 1922, când orașul a ars sub trupele turce. Cultura bizantină adusă de bunicii lui a rămas parte din el, iar preoții din parohia unde a crescut l-au introdus în muzica bizantină încă din gimnaziu. De acolo, a invățat singur pe un teritoriu instrumental pe care majoritatea dintre noi nici nu știm că există.
Colecția lui de instrumente explică, de altfel, jumătate din album. Tabakis stăpânește qanunul, o țiteră trapezoidală răspândită în estul Mediteranei și oudul, lăută cu gât scurt care a anticipat instrumentele europene de mai târziu. Folosește, de asemenea, cümbüşul, un fel de banjo turcesc cu rezonator metalic, apărut în anii '30 ca o alternativă mai puternică și mai ieftină la oud.
Atmosfera este completată de ney, un fluier din trestie specific muzicii sufi, al cărui sunet pare mereu pe punctul de a se stinge (părintele deține în jur de 15 variante ale acestui instrument). Li se adaugă zurna, un instrument de suflat strident și festiv, folosit la nunțile din Balcani, alături de lyra din Polis și cea din Pont, viori în formă de pară la care se cântă vertical. Pe listă apar și kabak kemane, o vioară din tărtăcuță ținută pe genunchi, precum și yayli tanbur, o lăută cu gât foarte lung la care se cântă cu arcușul.
Și, peste toate astea, o chitară electrică, o Harley Benton R-457 modificată, cumpărată cu 135 de euro, pe care Tabakis o numește perdesiz, termenul turcesc pentru „fără taste". Fără taste înseamnă că nota alunecă în loc să sară de la un semiton la altul. Poți atinge microtonuri, sferturile de ton dintre notele pe care pianul nostru occidental le tratează ca inexistente, dar care sunt coloana vertebrală a muzicii bizantine și otomane. Tabakis compară sunetul cu valurile vocii umane, o comparație pe deplin potrivită cu ce se aude.
Aici stă coerența întregului proiect, dincolo de titlu șoc și de fotografia care a circulat pe internet cu viteza unui meme. Muzica bizantină este făcută pe scări și intervale diferite de tot ce știe urechea vestică și reprezintă logica de bază pe care Tabakis o folosește pentru a construi orice, de la un imn la o piesă de techno.
Rezultatul e lent, greu, repetitiv în sensul bun al cuvântului. Practic, drone metal-ul lui Tabakis vine din felul în care o cântare bisericească veche de un mileniu se prelungește natural într-un bâzâit continuu, mai degrabă decât din amplificatoare distorsionate ca la Sunn O))). Instrumentele lui produc, aproape din construcție, exact tipul de sunet susținut pe care genul îl cere.
Pe două piese cântă Evgenia Symela Armeni, o tânără de 23 de ani pe care Tabakis a cunoscut-o la biserică, cu o voce psaltică, formată în tradiția cântării ortodoxe și care s-a înregistrat singură, cu telefonul, în camera ei de cămin. Restul, Tabakis l-a făcut acasă, singur, cu fiul lui care i-a explicat cum se folosește un soft de producție și un vecin care l-a învățat acordurile de chitară.
Lista de piese pare o glumă bună spusă cu fața serioasă: „Relaxation Music with Tanbur", „Techno într-o mănăstire", colinde bizantine de Crăciun rearanjate electronic sau chiar o piesă de rap ecleziastic. Cu toate acestea, albumul sună solemn încă din prima secundă, arătând un om care a decis că sacrul și instrumentul electric se împacă perfect. Chitara, zice el, este o creație divină, la fel ca tot restul lumii, fiindcă forțele întunecate nu au capacitatea de a genera frumosul.
Biserica n-a comentat prea mult, unii colegi de cler privesc chitara electrică drept ceva nepotrivit, poate chiar suspect, dar Tabakis îi lasă-n pace.
În septembrie, omul care n-a cântat niciodată live în fața nimănui altcuiva decât a soției lui, Fotini (care, de altfel, are obiceiul să-i confiște instrumentele când face prea multă gălăgie în casă), va urca pe scenă la festivalul Making Time din Philadelphia, alături de Kim Gordon și Bicep. A recunoscut, râzând, că se află într-o mare încurcătură din cauza emoțiilor. Este o reacție firească atunci când treizeci de ani de liniște petrecuți într-o biserică din secolul al XV-lea se transformă, peste noapte, într-o prezență pe afișul unui festival internațional, alături de figuri importante ale rockului experimental.
Uneori muzica bună vine exact de acolo de unde nu te aștepți s-o cauți. Alteori vine dintr-o casă din Nafplio, cu icoane pe pereți și 15 tipuri de ney puse frumos într-un colț, adică tot de acolo de unde nu te aștepți.
