Am o teorie pe care o aplic de fiecare dată când cineva îmi spune că a „inventat" ceva în muzică. Dacă sapi puțin, găsești mereu un tip cu părul dat cu briantină și un studio plătit în rate, care a făcut aceeași chestie cu douăzeci de ani înainte, fără să bage nimeni de seamă în afara colegilor de îregistrare.
Pete Drake e tipul ăsta.
În 1964, cu mult înainte ca Peter Frampton să se plimbe pe scenă cu un tub în gură ca un instalator la o urgență, Drake a băgat un furtun de plastic în colțul gurii, a conectat chitara pedal steel la un difuzor demontat și a cântat „Forever" ca și cum chitara ar fi avut o poveste personală de spus.
N-a scris el piesa asta, apropo, a fost compusă de Buddy Killen și lansată de The Little Dippers încă din '59. Dar Drake a luat-o și i-a dat o voce, la propriu, iar rezultatul a intrat pe Billboard Hot 100 și a urcat până pe locul 25, cu peste un milion de exemplare vândute și un disc de aur. E foatte tare pentru un instrumental cântat de un fost predicator penticostal orb de un ochi care a plecat din Georgia cu mașina, spre Nashville, fiindcă a auzit la radio niște oameni care cântau și a decis, cam așa, pe loc, că asta vrea să facă toată viața.
Ce-mi place la povestea asta e că Drake n-a rămas acolo, în punctul lui de glorie cu tub de plastic în guriță. S-a întors la treaba de zi cu zi, adică la înregistrări, fiindcă asta știa cel mai bine să facă. A cântat pe „Lay Lady Lay" cu Dylan, Bob Dylan, pe „All Things Must Pass” cu George Harrison, a produs Beaucoups of Blues pentru Ringo Starr, a fost omul din spatele lui Lynn Anderson pe „Rose Garden" și al lui Tammy Wynette pe „Stand by Your Man". Foarte, foarte tare.
Și partea amuzantă e că lumea a uitat de el exact în momentul în care talk box-ul a devenit cool. Peter Frampton îl folosește pe Frampton Comes Alive! și toată lumea crede că el l-a inventat. Bon Jovi, Daft Punk, fiecare generație redescoperă tubul de plastic și pretinde noutatea. Nimeni nu stă să caute ceva despre tipul din Georgia care a făcut asta pe un instrumental de două minute și jumătate, cu titlu de dragoste eternă, pe un album care mai conținea și o versiune de-a lui la „Sleep Walk", o piesa cu steel guitar pe care ai auzit-o de o mie de ori la filme fără să știi vreodată cine cântă.
Are și o piesă, tot pe albumul Forever, numită „I'm Just A Guitar (Everybody Picks on Me)". Melodia, luată separat de context, ar putea fi motto-ul fiecărui muzician de studio din istorie. Ești acolo, faci treaba cea mai grea, dai voce unui instrument care n-are altfel cum să vorbească, apoi pleci acasă în timp ce altcineva ia gloria douăzeci de ani mai târziu, cu un tub de plastic pe care l-ai inventat tu.
Nu zic că Frampton sau Daft Punk ar fi furat ceva. Zic doar că „Forever" merită ascultată o dată pe an, cel puțin, ca să-ți amintești că invenția reală rareori poartă numele corect în cărțile de istorie.
