Patru nominalizări, zero premii: acesta e bilanțul sec al lui Storm II, piesa lui Gener8ion cu Yung Lean, la VMA 2026. Video of the Year, Best Direction, Best Choreography, Best Long Form Video: toate patru pierdute.
Am scris deja despre Madonna și Swift ca despre două femei hotărâte să-și păstreze controlul asupra propriei imagini.
Cazul lui Yung Lean e reversul perfect al acelei povești, și tocmai de asta merită o pagină separată. Storm e regizat de altcineva decât artistul filmat, de Romain Gavras, fiul lui Costa-Gavras, unul dintre puținii regizori de videoclipuri care s-a impus ca autor de sine stătător, cu un stil recognoscibil indiferent de artistul din fața camerei. Coregrafia îi aparține lui Damien Jalet, coregraf belgian-francez specializat în lucrări de grup ample, mai degrabă coregrafie de teatru dansant decât videoclip pop.
Yung Lean apare în față, iar filmul rămâne, în esență, al regizorului și al coregrafului. E un proiect de autor extern, cu un artist care acceptă rolul de subiect. Gavras vine deja cu un VMA la Best Direction, câștigat pentru Bad Girls al lui M.I.A. Anul acesta, în competiție directă cu Madonna și Swift, a rămas fără nimic.
Diferența dintre povestea lui Yung Lean și cea a Madonnei sau a lui Swift ține, mai presus de toate, de relația fiecăruia cu ideea de recunoaștere instituțională, dincolo de cine ține camera. Madonna și Swift au căutat activ validarea galei, în punctul din carieră în care au ales să lupte pentru ea, și au primit-o. Lean vine dintr-o traiectorie complet diferită. A debutat în 2013, la șaptesprezece ani, cu Ginseng Strip 2002, o piesă devenită virală prin meme-uri, postări pe Reddit și Tumblr, într-un moment în care numele lui circula mai des ca glumă online decât ca artist discutat serios.
13 ani mai târziu, la gala din 2026, Gener8ion și el erau nominalizați pentru prima dată la VMA, iar prestația de la Peacock Theater a fost și primul lor moment pe scena galei. Ajunge la gala asta abia acum, la finalul unui deceniu și jumătate de carieră construită complet în afara acestui tip de reper instituțional. Gestul de a sparge o statuetă Moon Person înainte de a intra pe scenă, indiferent cât de regizat sau spontan a fost, se potrivește cu acest traseu, al unui artist care ajunge la masa mare abia acum și pare la fel de confortabil s-o respingă pe cât ar fi să stea la ea. Madonna și Swift vor trofeul și-l iau. Lean îl întâlnește pentru prima dată, iar prima lui reacție e să-l spargă.
Filmul propriu-zis merită descris, pentru că merge mult dincolo de formatul obișnuit de videoclip. Durează peste șapte minute, se petrece într-un internat fictiv de băieți din Leeds, proiectat în 2034, și a fost vizionat de peste 26 de milioane de ori pe YouTube până la gală. E un proiect mare, vizibil, exact tipul de clip pe care industria l-ar fi premiat necondiționat cu un deceniu în urmă: ambițios vizual, regizat de un nume respectat, coregrafiat de altul la fel de respectat, viral fără ajutorul vreunei campanii de promovare evidente.
Aici intervine întrebarea pe care cred că merită să ne-o punem: ce s-a schimbat, dacă un film de acest calibru pierde categoric în fața a două proiecte semnate chiar de artistele care apar în ele? Răspunsul evident, și probabil parțial corect, e că Madonna și Swift au avut, pur și simplu, anul cel mai puternic din carieră, fiecare din motive diferite. Cred însă și într-un al doilea răspuns, mai puțin comod: votanții VMA, fie critici, fie public, fie industrie, par să fi decis că regia semnată chiar de artistă cântărește acum mai mult decât regia semnată de un autor extern, oricât de talentat. Rezultatele, privite la rece, susțin acest tipar.
Performanța live a lui Yung Lean și Gener8ion a fost, de altfel, chiar numărul final al serii. A început în culise, cu Lean spărgând un scaun, apoi luând o statuetă Moon Person și spărgând-o pe podea, înainte de a intra pe scenă. Pe scenă, s-a recreat momentul central din Storm II cu zeci de dansatori în uniforme de școală privată, coregrafie semnată tot de Damien Jalet. Numărul s-a încheiat cu Lean aruncând un cornet albastru de înghețată direct spre cameră. A fost, prin toate mărturiile disponibile, unul dintre momentele cele mai memorabile vizual ale serii. Publicul a primit, ca ultim număr al galei, un fragment din filmul care pierduse cu ceva timp înainte toate cele patru nominalizări.
Asta mă face să mă întreb cât de relevante mai sunt, de fapt, aceste premii, ca indicator al impactului cultural real. Un videoclip cu 26 de milioane de vizionări, regizat de un nume respectat în industrie, coregrafiat de un alt nume respectat, cu o prestație live suficient de puternică încât să încheie gala, a plecat cu mâna goală. Ideea nu e că premiile ar trebui date automat pe baza numărului de vizionări, pentru că asta ar transforma gala într-un clasament YouTube cu pași suplimentari. Decalajul dintre impactul evident al clipului și rezultatul de la categorii spune, în schimb, ceva despre criteriile după care se votează în prezent, fie ele de public, fie de industrie.
Poate că răspunsul cel mai cinstit e că premiile VMA au devenit, în ultimii ani, mai puțin un barometru al calității tehnice și mai mult o poveste pe care industria vrea s-o spună în seara respectivă. În 2026, povestea a fost clar aceea a artistei care preia controlul total asupra propriei imagini. Madonna și Swift s-au potrivit perfect acestei povești, cu proiecte regizate chiar de ele, prezentate la timpul potrivit din carieră, cum am spus deja. Gener8ion și Yung Lean, oricât de puternic ar fi fost filmul lor, au rămas în afara acelei povești, pentru simplul motiv că regia lor venea din exterior.
Valoarea artistică a lui Storm rămâne intactă, cred, dincolo de acest bilanț sec. Un film ambițios, ca număr final al unei gale de nivelul VMA, rămâne un reper vizual al anului, indiferent de câte statuete a strâns. Exact contrastul dintre calitatea evidentă a proiectului și rezultatul sec de la categorii arată, cred, unde s-a mutat, cel puțin momentan, centrul de greutate al acestor premii. Premiile par să recompenseze altceva decât cel mai bun film. Premiază povestea pe care industria vrea s-o spună despre sine în acel an, iar în 2026 povestea aceea avea loc doar pentru artistele care își regizau singure imaginea.
Rămâne o întrebare deschisă dacă tiparul se va repeta anul viitor, sau dacă 2026 a fost doar un an în care doi giganți, Madonna și Swift, au ocupat pur și simplu tot spațiul disponibil pentru povești de premiat. Dar dacă tiparul se repetă, viitorul regizorilor de videoclipuri, ca profesie separată de artistul filmat, devine o întrebare mult mai serioasă decât pare la prima vedere.
Gener8ion și Yung Lean au pierdut patru din patru într-o seară în care filmul lor a fost, probabil, la fel de bun ca oricare dintre proiectele câștigătoare. Diferența n-a fost calitatea. A fost cine stătea în spatele camerei.
