Madonna a intrat pe scena de la Peacock Theater și publicul a înțeles în trei secunde că nu e un moment de nostalgie. Madonna a venit să revendice. Ultima ei apariție live la Video Music Awards fusese cu 23 de ani în urmă, iar acum s-a întors cu cele mai multe nominalizări ale serii, 13, și s-a dovedit și cea mai premiată, cu șapte trofee în total, printre care cel pentru cel mai bun videoclip de dans, pentru scurtmetrajul Confessions II, pe care l-a regizat chiar ea.
Filmul avusese deja parte de o primire neobișnuit de intensă la premiera de la Tribeca Film Festival, în iunie, unde publicul i-a oferit Madonnei ovații repetate, înainte, în timpul și după proiecție. Intrarea ei pe scena VMA, câteva luni mai târziu, a venit cu miza deja stabilită: prezenta una dintre cele mai discutate reveniri vizuale ale anului.
Deschiderea galei a fost, de altfel, chiar setul ei, primul de la VMA din 2003 încoace, cu apariții-surpriză din partea Sabrinei Carpenter, a lui Charli XCX și a actriței Debi Mazar.
În aceeași seară, la celălalt capăt al galei, Taylor Swift a primit prima ediție a unui premiu care nu a mai existat până acum, Artist Director Honors, cu câteva minute înainte de a-și prezenta în premieră videoclipul pentru Patient Zero, regizat de ea. Gala s-a închis cu al ei The Fate of Ophelia declarat videoclipul anului. Două generații de pop star-uri, aceeași mișcare de fond: nimeni nu mai împrumută imaginea altcuiva.
Am urmărit destule ediții VMA cât să știu că premiile noi nu apar din întâmplare. Când MTV inventează o categorie, spune ceva despre ce a devenit relevant în ultimul an. Artist Director Honors sună tehnic, aproape administrativ, dar mesajul e simplu: industria a decis să recunoască oficial ce se vedea deja de ceva vreme, faptul că un număr tot mai mare de artiste nu mai lasă regia videoclipurilor pe mâna altcuiva. Swift a construit ultimii ani în jurul acestei idei, își scrie versiunile, își regizează imaginile, își controlează arhiva. Premiul ei numește un fenomen.
Madonna a inventat, de fapt, o bună parte din gramatica asta cu mult înainte ca industria să aibă un limbaj pentru ea. În anii ‘80 și ‘90, videoclipurile ei erau discutate ca opere de sine stătătoare. Diferența e că atunci imaginea aceea rareori era regizată chiar de ea.
Acum, la 30 de ani distanță, Confessions II e scurtmetrajul ei, gândit și dus la capăt de ea. E un film de peste zece minute, regizat de colectivul TORSO, construit ca o poveste continuă în șase capitole legate între ele, despre libertate, dorință, viața de noapte și puterea transformatoare a dansului. O secvență centrală recreează Danceteria, clubul newyorkez unde Madonna și-a lansat cariera la începutul anilor '80, cu apariții ale unor nume ca Debi Mazar, Kate Moss și Benedict Cumberbatch.
Iar VMA-urile îl premiază în anul în care se întoarce fizic pe scena de unde plecase. E un cerc care se închide, dar nu spre trecut, ci spre un fel de continuare a aceleiași ambiții, de data asta cu instrumentele potrivite la îndemână.
Ce mi se pare interesant e că cele două povești, a Madonnei și a lui Swift, nu se aseamănă doar prin premii. Se aseamănă prin momentul din carieră în care apar. Madonna revine după două decenii de tăcere scenică la VMA, într-un punct în care ar fi avut tot dreptul să accepte un rol onorific, de artistă legendară care primește un premiu de excelență și pleacă. În loc de asta, concurează și câștigă la categorii de conținut nou. Swift, la polul opus al carierei, ar putea la fel de ușor să se mulțumească cu statutul de fenomen comercial. În loc de asta, alege să fie și persoana din spatele camerei, nu doar cea din fața ei. Amândouă refuză rolul care li s-ar potrivi cel mai comod.
Restul serii a confirmat aceeași temă, chiar dacă din unghiuri diferite.
Nirvana a primit premiul Michael Jackson Video Vanguard, recunoaștere pentru o influență vizuală care depășește cu mult perioada activă a trupei. Influența aceea se datorează, în bună parte, unui regizor din afara trupei: Smells Like Teen Spirit a fost regizat de Samuel Bayer, iar MTV l-a numit constant unul dintre cele mai influente videoclipuri muzicale din istorie. Premiul din 2026 recompensează, așadar, tot un model vechi, în care imaginea artistului trece prin mâna altcuiva.
Un deceniu după moartea lui George Michael, patru artiști i-au reconstituit pe scenă catalogul, într-o combinație neașteptată: Sombr a deschis cu Faith și Father Figure, Raye a preluat duetul cu Aretha Franklin, I Knew You Were Waiting (For Me), Teddy Swims a cântat Careless Whisper sub lumini violete, iar Adam Lambert a încheiat cu Freedom! '90.
Kacey Musgraves a cântat pentru Dolly Parton. Toate aceste momente au funcționat ca un fel de contrapunct istoric: dovada că industria muzicală păstrează cu grijă imaginile pe care alții le-au construit cu decenii în urmă, exact în seara în care premiază artistele care insistă să-și construiască singure imaginea, aici și acum.
Nu toată seara a mers în aceeași direcție. Storm, piesa lui Gener8ion cu Yung Lean, a devenit virală tocmai datorită unui videoclip regizat de altcineva, Romain Gavras, unul dintre puținii regizori de videoclipuri care și-a construit un nume propriu, recognoscibil independent de artistul filmat. Pe scenă, cei doi au recreat momentul din clip cu zeci de dansatori în uniforme de școală privată, o reamintire că modelul vechi, artistul ca subiect, regizorul ca autor, nu a dispărut, doar a devenit mai rar la vârful galei.
Am o rezervă față de ideea că asta ar fi doar o modă trecătoare, un fel de accesoriu pentru artistele suficient de bogate încât să-și permită un regizor propriu ca titlu onorific. Cred că e vorba de altceva, de o schimbare mai adâncă în ce înseamnă să fii pop star în acest moment. Videoclipul nu mai e un produs secundar al piesei, e un al doilea limbaj în care artista își spune povestea, iar cine controlează acest limbaj controlează și felul în care va fi ținută minte peste 10 sau 20 de ani. Madonna știe asta din experiență directă, pentru că imaginile ei din anii ‘80 încă circulă azi ca referințe. Swift pare să fi înțeles același lucru mult mai devreme în carieră decât și-ar fi permis majoritatea colegilor ei.
Rămâne o întrebare pe care gala nu o rezolvă, dar o pune clar pe masă: dacă tot mai multe artiste devin și regizoare, ce se întâmplă cu regizorii de meserie care au construit, până acum, mare parte din istoria vizuală a muzicii pop? Poate că răspunsul nu e o competiție, ci o redistribuire, unde regia rămâne o profesie separată, dar artista își păstrează dreptul de decizie finală asupra propriei imagini. Swift a răspuns deja la întrebarea asta în felul ei, cu Patient Zero, iar premiul ei, Artist Director Honors, sugerează că industria a decis să-i dea dreptate.
E o tranziție pe care o vedem clar abia peste câțiva ani, dar seara de duminică de la Peacock Theater a lăsat impresia limpede că a început deja.
Ce rămâne, dincolo de statistici și trofee, e o seară în care două femei de generații diferite au ales, fiecare în felul ei, să aibă ultimul cuvânt asupra propriei imagini. Restul galei, cu tot alaiul de piese premiate și momente de scenă, a funcționat ca decor pentru asta.
