Prin 2004 am mers la un congres EBU (European Broadcasting Union) care a avea ca temă patrimoniul folcloric recuperat în muzica modernă. După două zile de căscat discret în fața unor înregistrări din anii '60, m-am prins că respectul academic e un sentiment complet diferit de plăcerea de-a asculta ceva.
Poți admira o piesă de patrimoniu exact cum admiri o mașină de spălat din 1958, cu o curiozitate rece, de tipul „uite ce ingenios era", fără să-ți vină neapărat ideea să pui curiozitatea la treabă.
Dar dacă intervine un tip cu sintetizator?
Ia aceleași coduri arhaice, un fragment de doină, un strigăt de la câmp, un nai care suna a secol XIX, și le trece prin filtre analogice, prin bass, prin tot arsenalul pe care-l foloseau înainte doar băieții de la cluburile de techno din Berlin. Și brusc muzica veche nu mai pare un exponat de muzeu, pare, dintr-odată, vie, pentru că e o rescriere a felului în care ne raportăm la sunetul propriei identități.
Dacă ar fi să aleg niște exemple, pentru că, nu-i așa, merge mai bine, relaxat și frumos când auzi și practic ceea ce citești, ar arăta cam așa.
Subcarpați pentru că în 2026 nu poți vorbi despre folclor reinventat fără să faci referire la ei. Băieții ăștia au inventat practic un gen, underground folclor, i-au zis, deși cred că numele oficial contează mai puțin decât ce se întâmplă când pui un nai peste un beat de trip-hop. Ai senzația că cineva a luat energia hip-hop-ului și dramatismul doinei și le-a forțat să stea în aceeași cameră, iar rezultatul nu e o ceartă, e o conexiune viscerală cu pământul. Ascultă orice de la ei, mbinnee, fie, aleg eu o piesă.
Sar în America de Sud cu Nicola Cruz - „Prender el Alma”. Cruz ia folclorul andin (ritmurile indigene, sunetele junglei) ș-i pune pe o structură downtempo atât de fină încât pare lustruită cu mâna. Quena, flautul tradițional, are o textură hipnotică care sună bine la două noaptea pe un sistem de sunet bun, când nimeni nu mai vorbește și toată lumea doar clatină din cap.
Acid Pauli & Monolink - „The End”. Aici e o îmbinare între techno ambiental și melodii care amintesc de compoziții folclorice vechi, repetitive, aproape transcedentale. Piesa arată un lucru pe care nu-l spune nimeni la festival, dar toată lumea îl trăiește, publicul caută aceeași stare de transă pe care o trăiau comunitățile arhaice în horele lor de grup, doar că acum poartă brățări fluorescente în loc de ii tradiționale.
Să facem și o demonstrașie de forșă cu Argatu' - „Foc de cătănie”. Voci din folclorul românesc vechi întâlnesc drum and bass și dubstep agresiv, iar strigătura arhaică primește o dinamică complet nouă, devine muzica unei generații care trăiește prin cluburi, dar care se reconectează prin muzica asta cu rădăcinile, doar că pe altă frecvență.
Aș mai adăuga alte două proiecte românești. Primul la care mă refer este Sunday People cu Chills & Thrills din 2004. Este o nestemată, o petită foarte greu de găsit. Album, da, conceptual, cursiv, omogen, o bijuterie. Dacă dai de el, nu-l rata. Al doilea este Mere Mortals, aici internetul este puțin mai darnic și-ți pot arăta o mic diamant, Tara. De excepție.
Mișcarea „folclor reșapat”, nimic peiorativ aici, salvează bucăți de patrimoniu imaterial dintr-o izolare sigură, unde stăteau frumos etichetate și complet ignorate. Tinerii care considerau muzica tradițională un subiect plictisitor de manual școlar primesc acum mesajul într-un limbaj sonor pe care-l recunosc.
Un concert de electro-folclor depășește ideea de distracție de sâmbătă seara. Da, playlist-urile digitale ne fragmentează atenția la fiecare treizeci de secunde, iar evenimentele astea au mecanisme de ritual modern de reconectare.
Ritmul hipnotic al muzicii electronice preia rolul pe care horele sau dansurile șamanice îl aveau în comunitățile de odinioară, doar că în loc de foc de tabără avem un DJ și un rack de sintetizatoare. Muzica devine un pod atemporal, ea folosește tehnologia prezentului ca să ne aducă aminte cine am fost, de fapt, dintotdeauna.
