Moartea unui artist pe care l-ai iubit te obligă mereu să-ți revizuiești propriile amintiri și să măsori timpul prin melodiile care ți-au marcat tinerețea. Guesch Patti a părăsit această lume. Pentru mine, dar cred că și pentru colecționarii de stări, ea rămâne o prezență magnetică, o femeie care a unit dansul cu vocea.
Unele melodii au viața lor separată de tot ce a mai făcut artistul care le-a cântat. „L'homme au tablier vert” e o piesă pe care o auzi o dată și nu mai scapi de ea pentru că e ciudată în mod specific, cu un personaj care îngrijește flori carnivore într-o seră secretă, Patti este vocea care te anunță, senin, că adoră să fie devorată. Piesa asta a te-nghite.
Patti a murit la Paris în noaptea de 21 spre 22 iunie 2026 și avea 80 de ani. Patricia Porrasse, ăsta era numele ei real, cel pe care l-a lăsat în urmă la nouă ani când a intrat la Opera din Paris ca „petit rat", a devenit Guesch Patti dintr-un diminutiv basc pe care i-l spunea bunicul. Gaixoa. Ceva care suna ca „bietul meu copil" și mi se pare că totul e acolo, un nume de scenă construit din afecțiune.
Lumea o știe pentru „Étienne”, firește, sau n-o știe deloc, mda, asta e altă problemă și e mare păcat. Da, acel „Étienne”, 1,5 milioane de discuri vândute, scandal, Victoire de la Musique, primul loc în Top 50, un clip cu o estică, black & white, scandaloasă, un hit imens pentru o artistă care, în realitate, nu era interesată cu adevărat de hit-uri.
Fusese dansatoare la Carolyn Carlson și la Pina Bausch și voia altceva. Succesul de la 41 de ani o prinsese din urmă și ea nu prea știa ce să facă cu el. Și cu ocazia asta tristă am reluat și eu piesa și pentru o melodie lansată acum 39 de ani sună incredibil. Incredibil este un cuvânt mic, dacă nu mă credeți vă las piesa mai jos.
„L'homme au tablier vert” e mai puțin știută și tocmai de aceea mai interesantă. Personajul ei e un profesor excentric, un mic dictator care nu iese niciodată afară, „jamais au dehors”, și care se ocupă cu florile lui carnivore în adâncul unei sere. Bizar, dar amuzant. El vrea să schimbe universul, are mașinile lui de război, nimeni nu moare de pe urma lor, dar el vrea o lume mai bună. E „professeur un peu dictateur”, formulă pe care, când o asculți cântată de Guesch, sună mai degrabă a admirație decât a critică.
Și undeva în mijlocul acestei povești despre seră, control și flori care înghit insecte apare vocea ei, detașată și limpede: „moi j'adore qu'on me dévore”, mie îmi place la nebunie să fiu devorată.
Iar versul ăsta, acum, după noaptea de 21 iunie, sună altfel.
Nu îmi place când oamenii transformă moartea unui artist în cheie de interpretare pentru toată opera lui. E un gest facil, retrospecția falsă în care totul devine profetic, dar sunt momente când o piesă rezonează diferit după ce autorul ei dispare pentru că știi că și autorul știa că se va întâmpla asta, nu, nu moartea îi schimbă sensul.
Guesch Patti a construit o întreagă piesă despre plăcerea de a fi absorbită de ceva mai mare decât propriul eu. Grădina de iarnă a bărbatului cu șorț verde e un spațiu în care ea acceptă cu totul regulile altcuiva, „satisfait du sort que réservent tous les mystères des fleurs carnivores”, satisfăcută de soarta pe care o rezervă misterele florilor carnivore. Și asta schimbă perspectiva, eu n-o mai văd ca pe o victimă, Guesch devine complice.
Să știi că ești devorat și să consideri că e în regulă e ceva foarte rar, dar poate că asta și înseamnă să fii artist cu adevărat, să te predai complet unui lucru pe care nu-l controlezi în totalitate, fie el o scenă, o piesă muzicală sau opt decenii de viață trăită.
Grădina de iarnă e mereu în alertă, „toujours en éveil”, fără egal, „à nul autre pareil”. Patti a păzit-o din 1990 și acum o lasă în urmă, iar florile carnivore continuă, probabil, să crească.
