În vizita mea la Cluj am trecut să văd o expoziție la Edison Club, iar unul dintre subiecte, total necunoscut, mi-a atras atenția. Cred că este vorba despre efortul unor oameni de a duce, prin orice efort, muzica către oameni.
Secțiunea din expoziție se numește Bone Music și, dacă nu știți ce e aia, nu e vina ta. E o poveste despre care nu se vorbește aproape deloc în afara cercurilor de colecționari obsedați și a câtorva jurnaliști care au dat peste ea din întâmplare. Ca Stephen Coates, muzician britanic care, prin 2012, umbla printr-un târg de vechituri din Sankt Petersburg și a găsit un disc ciudat. Când l-a ridicat spre lumină, a văzut pe el imaginea unor oase. Era o radiografie și pe radiografie era gravată muzică.
Povestea începe în Leningrad, 1946. Războiul tocmai se terminase, iar statul sovietic, care în timpul conflictului tolerase jazz-ul american pentru că americanii erau aliați, strângea din nou șurubul cultural. Artiști emigranți, Elvis, Beatles, Rolling Stones, Ella Fitzgerald, Chubby Checker, toți erau interziși. Muzica occidentală era considerată o amenințare ideologică. Dacă vrei să înțelegi ce înseamnă asta concret, e o carte groasă, publicată anual, cu liste de cântece interzise, o listă de melodii pe care nu aveai voie să le asculți.
În fața acestui zid, câțiva iubitori de muzică au găsit o soluție care, dacă n-ar fi reală, ar părea scoasă dintr-un roman de ficțiune speculativă cu prea multă imaginație. Spitalele sovietice erau obligate să arunce radiografiile după un an, pentru că peliculele erau inflamabile. Cineva, anonim, neimortalizat în niciun manual, și-a dat seama că pe radiografii poți face un șanț fonografic și cam așa a început totul.
Au construit propriile aparate de înregistrare din piese de gramofon și unelte găsite prin ateliere, au tăiat radiografiile cu foarfece de manichiură în discuri de șapte inch și au ars gaura din centru cu o țigară. Rezultatul era un disc pe care puteai auzi muzică, cu pârâituri, cu zgomot de suprafață, ca și cum cineva ar fi pus un strat de nisip pe disc, dar pe care o puteai auzi, pe spatele unui craniu, pe coastele cuiva, pe coloana vertebrală a unui necunoscut care poate nici nu mai era în viață.
Elvis pe plămâni. Duke Ellington pe creierul mătușii Mașa. Muzică ilegală și genul de metaforă care se construia singură.
Le spuneau „coaste", „oase", „jazz pe oase" și se vindeau cum se vinde „iarba”, dacă știai pe cineva, ți se pasau din mână în mână, altfel, mergeai în locurile potrivite și cineva te aborda. Rudolf Fuchs, unul dintre bootleggeri, povestea decenii mai târziu că închiria discurile pe oră. Oamenii veneau, ascultau și plecau ca la o bibliotecă, numai că biblioteca era ilegală și putea să te trimită la Gulag.
Și uneori chiar trimitea. Bogoslowski și Taigin, doi dintre primii bootleggeri serioși din Leningrad, au fost arestați în 1950 și trimiși în lagăr, cinci, respectiv șapte ani. Când Stalin a murit și au ieșit mai devreme, s-au apucat imediat din nou de treabă.
Simt că-n povestea asta e ceva pe care nicio platformă de streaming nu îl poate reproduce, e miza. Azi poți asculta orice, oricând, pe orice device, gratuit sau aproape gratuit. E extraordinar și e bine că e așa, dar când totul e disponibil, nimic nu mai cântărește. Fiecare „disc de oase” era produs unul câte unul, în timp real, noaptea, în ateliere ascunse și riscul era real, nu metaforic.
The X-Ray Audio Project, inițiat de Stephen Coates și fotograful Paul Heartfield, a construit o arhivă online cu imagini și sunete ale discurilor originale, plus o carte, un documentar premiat și expoziția a cărei idee am văzut-o la Edison. Unele dintre înregistrări au fost digitalizate și pot fi ascultate acum, cu tot cu pârâiturile lor, cu tot cu zgomotul peliculei care a stat decenii într-un sertar sau într-o pivniță. „Lullaby of Birdland" de Ella Fitzgerald, cântând prin coastele unui anonim din Leningrad, e, probabil, cel mai ciudat și mai emoționant format audio din istoria muzicii înregistrate.
Întrebarea pe care o pune Coates într-o prezentare sună simplu: ce ai risca tu ca să asculți muzică? Oamenii din Leningrad anilor '50 au riscat lagărul șii au considerat că merită.
Mă gândesc la asta când dau scroll pe Spotify și nu știu ce să aleg.
P:S: Înregistrări care pot fi ascultate: arhiva x-rayaudio.com include sunete digitalizate ale discurilor originale; documentarul BBC Radio 3 Bone Music (2019) e disponibil online în multe țări. O înregistrare concretă, „Lullaby of Birdland" de Ella Fitzgerald pe disc de radiografie, e menționată explicit în arhivă ca accesibilă.
