Duran Duran a apărut pe 15 iunie 1981. Eu aveam... nu contează câți ani aveam, contează că albumul există și că, dacă-l asculți azi, sună surprinzător de bine pentru ceva care ar fi trebuit să îmbătrânească urât. Trupa se numea Duran Duran, albumul se numea tot Duran Duran și chiar dacă nu pare, nu era lipsă de imaginație, eu aș lua-o ce pe un principiu care spune: „suntem noi, asta e tot ce trebuie să știi”. Restul era muzică.
Duran Duran parcurge 9 piese în mai puțin de 40 de minute, un sunet pe care nu-l mai auzise nimeni aşa asamblat, o dovadă că avem în față o trupă care cam ştia ce vrea.
Cum sună şi ce-şi propune
Albumul sună ca o intersecție pe care n-o găseşti pe nicio hartă, Chic în haine post-punk, Giorgio Moroder jucând în acelaşi club cu Japan, David Bowie din perioada berlineză convins de Nile Rodgers să danseze.
John Taylor mărturisea că la începutul anilor optzeci se simțea vinovat că iubeşte disco, „i have this guilty love of disco” , iar sunetul basului vine dintr-un loc în care ruşinea a fost procesată şi transformată în energie. Paul Berrow, primul manager al trupei şi coproprietarul clubului Rum Runner din Birmingham, importa discuri în stilul Moroder din New York şi fusese la Studio 54. În acelaşi timp, Nick Rhodes şi John Taylor ascultau The Sex Pistols. Rezultatul acestei combinații schizofrenice este un album care vrea să te facă să dansezi fără să pari superficial, să pară sofisticat fără să te plictisească şi să se ia în serios fără să piardă hora.
Producătorul Colin Thurston, care lucrase cu David Bowie, Magazine şi The Human League, a ştiu că sarcina lui nu era să impună un sunet, ci să curete şi să lumineze ce trupa adusese deja gata. Rezultatul e o producție curată, cristalină, fără un gram de „grăsime” în plus. Sintetizatoarele respiră, chitara lui Andy Taylor ştie când să taie şi când să retragă, iar tobele lui Roger Taylor cad mereu la locul potrivit.
Forma şi limbajul
9 piese, 40 de minute, nicio piesă care să depăşească şase minute, niciuna care să se repete gratuit. Structura e clasică pe afară şi complicată pe dinăuntru, vers - refren - vers cu arcuri melodice care se răsucesc când nu te aştepți. „Night Boat” face excepție, cinci minute şi jumătate de ambianță întunecată care-mi aduc aminte de o linie de metrou spre centru, în miez de noapte, în care pasagerii nu se privesc între ei.
La celălalt capăt al spectrului, „Tel Aviv” e un instrumental de cinci minute de texturi orchestrale care spun, fără cuvinte, că trupa ştia că-n muzică nu există limite.
Limbajul lui Simon Le Bon e greu de fixat pentru că el asamblează imagini care merg mai mult ca declanşatoare emoționale, Simon are un limbaj al stărilor și uneori îi iese.
Tema centrală
Dacă ar fi să reduc albumul la o singură idee, ceea ce e o prostie, dar e utilă, aceea ar fi escapismul ca formă de luciditate. Trupa fuge de lume fiindcă o înțelege prea bine şi ştie că singura reacție rezonabilă e să dansezi. Anglia lui 1981 era Anglia lui Thatcher, a şomajului, a răscoalelor din Brixton şi Toxteth. Duran Duran nu ignora nimic din toate acestea, le ştia, dar le şi lăsa altora. După cum spunea John Taylor, ei alegeau „escapismul”, dar escapismul lor e construit cu precizie, cu instrumente sofisticate, de către nişte oameni care „citiseră” Bowie şi ascultaseră Chic şi ştiau exact ce vor.
First single: „Planet Earth”
Scos pe 2 februarie 1981, cu patru luni înainte de album, „Planet Earth” a fost alegerea lui Dave Ambrose, omul de la EMI care semnase trupa şi care, potrivit propriei mărturisiri, ascultase banda de demo acasă cu soția.
Piesa a ajuns pe locul 12 în UK Singles Chart şi pe locul 8 în Australia, unde trupa nu făcuse nicio promovare, pur şi simplu radioul local a difuzat-o şi oamenii au cumpărat-o. Rolling Stone a inclus-o mai târziu în lista celor mai bune single-uri de debut din toate timpurile.
„Planet Earth” începe cu o „schemă” de sintetizator, un Prophet-5 care sună ca un semnal de radio prins între frecvențe, după care tobele lui Roger Taylor cad fix și precis, sunt ca o ancoră. Versurile construiesc un tablou al izolării urbane şi al căutării de contact, o voce care transmite spre un receptor necunoscut, înțelegere primită ca imaginea unui astronaut revenind pe un pământ pustiu, sau ca un new romantic privind prin geam spre un oraş care nu-l vede. Refrenul, construit pentru stadioane pe care trupa nu cântase încă, e de o simplitate dezarmantă, „ bop bop bop, bop bop bop, this is Planet Earth”.
Un vers anume a intrat în folclor: „Like some new romantic looking for the TV sound” , un autoportret al generației lor, formulat înainte ca termenul „new romantic” să fie în circulație largă. Puține trupe au reuşit să-şi numească propriul gen din interior, fără să ştie că o fac.
Analiza versurilor: ce spun, cum o spun
„Planet Earth” e piesa unde Le Bon reuşeşte cel mai bine să transforme ambiguitatea în armă. Versurile nu descriu o poveste, construiesc o atmosferă, cu imagini care pot fi citite mai multe feluri simultan. Izolarea, căutarea de sens, imaginea cuiva care se uită la lume din afară şi întreabă dacă cineva îl aude, toate astea converg într-un text care e, în primul rând, emoțional. Sunetul piesei aminteşte de începutul unui roman SF, despre un astronaut care revine pe un pământ ruinat.
Pe „Anyone Out There”, o piesă pe care Nile Rodgers de la Chic a numit-o ulterior una dintre piesele lui preferate ale trupei, Le Bon coboară din registrul cosmic în cel emoțional pur. E o piesă de dragoste pierdută, cu un text concret şi direct.
„Girls on Film”, piesa care va ajunge single şi va provoca un scandal cu clipul ei semi explicit interzis de BBC, are versuri mai puțin transparente. Le Bon se joacă cu imaginarul fashion şi al voyeurismului, fără să elaboreze un argument moral. Este, mai curând, o observație despre felul în care femeile sunt transformate în imagini. Dacă e o critică sau o sărbătorire, textul nu răspunde. În 1981, asta era o poziție ambivalentă, azi, e mai uşor de judecat.
Dar albumul are și spații unde versurile sunt pur şi simplu decorațive, sunete bune în context, dar opace la lectură.
Ce funcționează?
Basul lui John Taylor pentru că aproape în fiecare piesă basul e cel care decide dacă piesa dansează sau se târăşte. Pe „Girls on Film”, acel riff inițial e mai bun decât 90% din tot ce s-a scris pe riff-uri de bas în 1981. Pe „Anyone Out There”, slap-ul său e o decizie artistică fericită într-un context în care la fel de uşor putea fi o decizie banală. Pe „Planet Earth”, linia de bas, care intră după introducerea de sintetizator, e momentul în care piesa primeşte greutate.
Duran Duran ştia că un album e o colecție de piese puse în ordine bună. Alternarea dintre „Girls on Film” şi „Night Boat”, dintre deschis şi întunecat, dintre rapid şi lent, arată o grijă pentru formă. „Tel Aviv”, instrumentalul care închide albumul, e o decizie foarte curajoasă, puteau să termine, da, cu un hit, dar trupa alege tăcerea îmbrăcată în note.
Producția lui Colin Thurston este curată, luminoasă, oarecum atemporală. Nu sună datat în sensul în care sunt datate multe albume din acea perioadă, discul nu e încărcat de reverb inutil sau de efecte care aşa, la vremea aia, păreau futuriste, e un sunet care răspunde, care lasă aerul să circule între instrumente.
Ce enervează?
„To the Shore” şi „Sound of Thunder” sunt piese cu care albumul ar fi supraviețuit fără probleme. Nu sunt proaste, dar nici teribile, sunt piese de tranzacție într-un album care, în rest, stă mai bine decât ar trebui pentru un debut. Americanii ştiau asta, în varianta americană din 1981 a scos „To the Shore” complet.
Simon Le Bon. Mda, admir vocea lui şi nu o neg, dar trebuie spus că în 1981 controlul tehnic era încă în lucru. La începutul înregistrărilor Le Bon a avut probleme să cânte în studio şi că au existat discuții în interior cu privire la înlocuirea lui, dar Dave Ambrose, de la EMI, a intervenit. A fost o decizie bună, dar pe primul album, uneori, se simte că vocea caută un nivel de confort pe care nu l-a găsit pe deplin.
Versurile ambigue sunt o alegere, dar ambiguitatea repetată devine manieristă. Le Bon are momente de stralucire („Planet Earth”, „Anyone Out There”) şi momente în care textul e pur şi simplu decorațiv. Pe un debut, e iertat, iar pe următoarele albume textul va deveni mai precis.
Concluzie
Duran Duran a apărut pe 15 iunie 1981 şi a ajuns pe locul 3 în Marea Britanie, rămânând 118 săptămâni în top 100. În Statele Unite n-a contat inițial, până când, după succesul lui Rio, a fost relansat în 1983 şi a ajuns în top 10. Dar discul a apucat să fixeze un sunet înainte ca acel sunet să fie articulat de altcineva.
New Romanticism avea să devină un pariu pentru următorul deceniu, atât pentru Duran Duran, cât și pentru alte alte trupe mai mici care aveau să umple postul MTV cu imagini unde funda costumelelor și coafura contau mai mult decât muzica. Dar în fața lor, în luna iunie a anului 1981, Duran Duran pusese deja albumul, iar discul sună ca un document al unui moment în care nimeni nu ştia că ceea ce auzea va deveni un gen, o modă, o nostalgie şi, în cele din urmă, un obiect de muzeu.
Nu-i un album perfect, are goluri, are piese de completare, are un solist vocal care încă învăța, dar are şi „Planet Earth”, care deschide cu un semnal către nimeni şi reuşeşte, pe parcursul a patru minute, să convingă pe toată lumea să asculte. Are basul lui John Taylor, care e mai bun decât orice de pe acest prim disc.
Duran Duran are o structură care arată că trupa a gândit un album și are, mai presus de orice, calitatea rară, pe care nu poți s-o mâsluiești, de a şti exact ce vrea să fie.
