Manuscrisele se aşază într-o vitrină, sub geam, luminate discret. Două foi, una pentru „Love Will Tear Us Apart”, una pentru „She’s Lost Control”. Ștersături, cuvinte rescrise, mici explozii de cerneală acolo unde stiloul a apăsat mai tare. Stau acolo, la Universitatea din Manchester, şi oamenii trec pe lângă ele cu telefoanele ridicate, fac poze, iar eu mă întreb dacă înţeleg ce văd.
Ian Curtis a murit în mai 1980, la douăzeci şi trei de ani, cu o zi înainte ca Joy Division să plece în primul lor turneu american. Nu ştiu dacă întâmplătorul e şi relevant, că tocmai atunci, când lucrurile păreau să se mişte într-o direcţie, el s-a oprit. Dar în muzică, ca şi în literatură, momentul morţii are un mod ciudat de a reordona tot ce a venit înainte, pentru că, retroactiv, totul capătă greutate.
Foaia cu „Love Will Tear Us Apart” arată dezordonat, ca toate începüturile. Versurile nu s-au născut întregi, au venit bucăţică cu bucăţică, cu încercarea de a găsi cuvintele care să nu mintă și primul vers e deja extraordinar de precis: „When routine bites hard, and ambition is low, and resentment sets in, and emotions won’t grow”. Patru lucruri pe aceeaşi linie, ca patru uşi închise una după alta.
Observaţi că fiecare element din listă e în mişcare: rutina muşcă, ambiţia scade, resentimentul se instalează, emoţiile refuză să crească. Curtis descrie un proces, ceva care se întâmplă chiar acum, în timp ce ascultați și asta e destul de greu de făcut pentru că majoritatea versurilor despre relaţii eşuate fotografiază un cadavru, se vorbește la trecut, iar ân cazul nostru, Curtis fotografiază agonia.
Iar miezul piesei vine cu o lovitură aproape banală ca formulare: „And love, love will tear us apart again”. Nu „tu m-ai rânit”, nu „nu mai merge”. Dragostea devine subiect gramatical activ, dragostea care face ceva şi ce face e distructiv. Acel „again” de la sfârşit e poate cel mai devastator cuvânt din piesă, el pune că s-a mai întâmplat, că se ştia de dinainte, că totuşi au rămas. De ce? Nu răspunde.
Am ascultat piesa prima dată la vreo cincisprezece ani, pe o casetă împrumutată, şi n-am înţeles mare lucru din ea. Părea tristă, părea răcită.
Cealaltă foaie e şi mai grea. „She’s Lost Control” a pornit de la o femeie reală, cu epilepsie, pe care Curtis a cunoscut-o într-un serviciu de consiliere profesională. A venit într-o zi, apoi n-a mai venit, iar Curtis nu a aflat de ce. Piesa descrie senzaţia pe care o simți când cineva a dispărut din lumea ta fără să îţi fi cerut voie.
Deschiderea piesei e clinică până la durere: „She said she’d lost control again, and walked upon the edge of no escape”. Acel „again” apare şi aici, la fel ca în cealaltă piesă, e un cuvânt care revine obsesiv în scrisul lui Curtis, din nou și din nou, ca şi cum lucrurile rele nu se întâmplă o dată, ci au un obicei să se întoarcă. „The edge of no escape” e o imagine care arată ca o margine de unde nu mai ieşi, e o descriere spaţială a panicii.
Ironia e că şi Curtis însuşi suferea de epilepsie. Diagnosticat în 1978, tocmai când Joy Division începea să aibă concerte din ce în ce mai solicitante fizic. Scria despre pierderea controlului dintr-un loc în care pierderea controlului nu era figură de stil.
Asta e ceea ce văd oamenii în cele două foi de hârtie: un om care ştia că cuvintele pot fi fie decorative, fie corecte şi alegea întotdeauna corectitudinea. Manchesterul anilor ‘78 - ‘80 însemna şomaj, fabrici închise, iarnă urbană fără nicio metaforă în ea. Joy Division suna ca locul în care îi era rău.
De aia contează Curtis şi acum. Pentru că versurile lui nu au nevoie de un context ca să rezonezi cu ele, le citeşti pe foaia aceea de hârtie din expoziție, cu ştersăturile cu tot, şi înţelegi că cineva a stat la o masă şi a încercat să fie precis, precis. Şi precizia aia, la patruzeci şi cinci de ani distanţă, încă taie.
