Îmi amintesc exact ce făceam când am auzit prima oară „Hips Don't Lie”. Monitorizăm un post de radio mainstream, notam într-un tabel cât de des apărea o piesă, la ce oră, în ce context, înainte sau după știri, în blocul de dimineață sau în cel de după-amiază. Era o muncă pe care o făceam cu un fel de atenție detașată și totuși, când a intrat Shakira în difuzor, am lăsat pixul jos câteva secunde. Era pur și simplu o melodie pop foarte bună.
Ăsta era, în fond, contractul social al radioului. Tu cedezi controlul, iar radioul îți oferă în schimb surpriza și apartenența. Auzeai „Hips Don't Lie” de 40 ori pe săptămână și, paradoxal, tocmai de aceea devenea a ta sau, mai bine spus, parte din repertoriul comun al generației, din ceva-ul colectiv pe care-l împărtășeai cu oameni pe care nu-i cunoșteai și cu care nu aveai altceva în comun. Streamingul ți-a dat controlul deplin și a desființat contractul. Acum asculți ce vrei, când vrei, și muzica e perfectă și personală și complet a ta.
Vara lui 2006 a fost ultimul sezon în care acest contract mai funcționa în toată puterea lui. Dar ca să înțelegi de ce conta atât de mult, trebuie să mergi puțin înapoi.
Să luăm „Bohemian Rhapsody”. Queen au lansat-o în 1975 și avea șase minute, schimba stilul de nșpe ori, nu avea refren în sensul convențional și niciun producător sănătos la cap nu ar fi pariat un penny pe ea. A devenit unul dintre cele mai cunoscute și iubite lucruri pe care le-a produs vreodată cultura populară și a reușit asta pentru că albumul A Night at the Opera era o formă de artă pe care industria o trata ca atare, ca pe o propunere completă pe care ascultătorul o accepta sau n-o accepta în întregime. Și pentru că radioul a difuzat-o în ciuda duratei, și lumea a sunat să ceară să fie redată din nou, asta era suficient ca să declanșeze un mecanism.
Sau să luăm „Smells Like Teen Spirit”. Nirvana au lansat-o în septembrie 1991, MTV a început să ruleze clipul și în câteva săptămâni lumea muzicală arăta altfel. Nu metaforic, literalmente altfel, cu alte trupe pe primele pagini, cu alte sunete în studiouri, cu alt tip de energie în concerte și asta de la un singur clip pe un singur post de televiziune a schimbat direcția culturii populare. Puterea aceea a MTV-ului era reală și concentrată și funcționa ca un far, adică toată lumea se uita în aceeași direcție în același timp.
Dar în vara lui 2006 regulile erau încă în picioare. „Crazy” de Gnarls Barkley era numărul 1 în UK și fusese primul single care ajunsese acolo bazat exclusiv pe vânzări digitale, fără suport fizic. Nimeni n-a făcut mare caz pe moment, era privită ca o curiozitate tehnică, un detaliu administrativ. Cee-Lo cânta despre nebunie pe un sample din Gian Franco Reverberi, Danger Mouse producea ceva care suna retro și nou în același timp și toată lumea asculta fără să realizeze că asculta o fisură în zidul pe care se sprijinea întreaga industrie.
Ceea ce-mi lipsește cel mai mult din acea epocă nu e neapărat muzica în sine, o bună parte din muzica anilor 2006 o ascult și azi cu plăcere, de la „SexyBack”-ul lui Justin Timberlake până la „Chasing Cars” de la Snow Patrol, ci anotimpurile muzicale. Streamingul a abolit anotimpurile. Acum pot asculta orice oricând și asta e, tehnic vorbind, o îmbunătățire, și totuși pierd ceva ce nu știu să numesc precis.
Mai pierd și ideea de album ca angajament mutual. Când am cumpărat „Eyes Open” de la Snow Patrol în vara lui 2006, am ascultat toate piesele. Le-am ascultat pentru că dădusem bani pe acel obiect fizic și simțeam că e o chestie de principiu, dar și pentru că albumul era o arhitectură și tu erai oaspetele care vizitează casa de la intrare la pod. „Abbey Road” al celor de la The Beatles face, și el, același lucru la o scară și o ambiție diferite, fața B era un singur medley de douăzeci de minute, o construcție care nu putea fi consumată altfel decât integral și de asta este memorabilă.
Primul iPhone a apărut în iunie 2007. Spotify în 2008. YouTube era deja acolo din 2005, dar creștea lent, ca o plantă căreia nu-i dai atenție până când îți acoperă toată fereastra. Dacă în 1955 Bill Haley cânta „Rock Around the Clock” și o generație întreagă a recunoscut în acel sunet ceva al ei, mecanismul prin care s-a întâmplat asta, radioul, jukebox-ul, sala de dans, era unul pe care îl mai recunoșteam și în 2006. Aceleași principii, hardware actualizat. Ce a venit după a fost altceva în întregime.
Mă întorc uneori la monitorizarea din vara lui 2006 și mă gândesc că ceea ce notam acolo, fără să știu, era de fapt ultima respirație normală a unei industrii care urma să se reinventeze din temelii. Totul funcționa, totul avea sens și cel mai straniu lucru e că, dacă aș fi știut atunci ce urma, nu cred că aș fi fost trist. Aș fi ascultat mai atent, poate.
