Am dat peste Rush în cel mai ruşinos mod posibil. Nu prin 2112, nu prin Hemispheres, nu printr-un tip serios care-mi împinge un vinil sub nas, nope, am dat peste Rush prin Hold Your Fire, al 12 lea lor album, apărut în septembrie 1987, un disc pe care fanii hardcore îl consideră în cel mai bun caz o excursie comercială şi în cel mai rău caz o greşeală pe care trupa a înţeles-o tacit din ce a venit după. Eu l-am iubit, l-am iubit sincer, fără niciun context, cum poţi iubi ceva când nu ştii suficient ca să ai prejudecăţi.
„Force Ten” se deschidea cu o energie pe care-o simţeam fizic, iar „Time Stand Still”, cu Aimee Mann pe refren, era, şi rămâne, una dintre cele mai frumoase melodii despre nostalgie pe care le-am auzit vreodată. Neil Peart scrisese versurile din propria experienţă de om care petrecuse un deceniu pe drum și a pierdut prieteni și prezentul. „Freeze this moment a little bit longer / Make each sensation a little bit stronger.”
Nu ştiam atunci cine e Peart, nu ştiam că omul care scria versurile era şi cel care bătea tobele, nu ştiam nimic, dar melodia asta mă oprea din ce făceam.
După aceea am început să merg înainte în timp înspre trecut, adică într-o direcţie ciudată, spre origini, spre straturile care apăruseră înainte să ştiu eu că trupa există. Permanent Waves, Moving Pictures. Hemispheres, 2112, A Farewell to Kings, ascultam, și-mi dădeam seama, ceva ce nu mă învăţase nimeni, că cel mai bun mod de a înţelege o trupă e să o auzi mai întâi din mijloc, apoi din ambele capete. Hold Your Fire fusese uşa.
Rush e o trupă care închide oamenii în două categorii, cei care înţeleg imediat şi cei care nu înţeleg deloc. Nu prea se găseşte cale de mijloc. Trei canadieni, Geddy Lee la voce, bas şi clape, Alex Lifeson la chitară, Neil Peart la tobe şi versuri, care au hotărât la un moment dat, prin 1975, că nu văd niciun motiv să facă muzică simplă și nu au făcut-o niciodată, nici măcar când au vrut, prin anii ‘80, să sune mai comercial. Chiar şi Hold Your Fire, cu tot sintetizatorul lui excesiv, are momente în care te trezeşti ascultând structuri ritmice pe care alţi toboșari n-ar şti de unde să le ia.
Peart era toboșarul. Știu, asta e o propoziţie fără nuanţe, dar… Bătea tobele cu o acurateţe arhitecturală, cu energie organică, schimba pattern-ul de ride cymbal constant, nu repeta niciodată acelaşi lucru de două ori ca să arate că poate, ci pentru că el considera că muzica cere asta. Anika Nilles, cea care a venit în locul lui Neil, a spus în Classic Rock Magazine:
Neil repeta rar aceleași elemente. El aducea mereu ceva nou în melodie, chiar și în cazul unei secțiuni identice din punct de vedere al compoziției, execuția lui la tobă din a doua parte diferea de prima. Lucru ăsta menține entuziasmul și e o parte importantă din identitatea melodiilor.
Şi pe deasupra Neil scria versuri, despre libertate, despre individ contra sistem, despre suburbii sufocante, despre timp care scapă printre degete.
„Nowhere is the dreamer or the misfit so alone / In the high school halls, in the shopping malls / Conform or be cast out”, „Subdivisions”, 1982. O melodie despre adolescenţă ca experienţă a excluziunii. Peart a spus că era autobiografică. Versurile vorbesc direct pe limba celor care s-au simțit mereu în afara tiparelor, rătăciți prin holurile școlii sau prin mall-uri, căutându-și locul. Asculți piesa și simți imediat că Neil te înțelege perfect, este o comunicare atât de caldă și de sinceră, încât orice explicație în plus devine de prisos. Pur și simplu îți place.
Neil Peart a murit în ianuarie 2020, la 67 de ani, după o luptă tăcută cu glioblastom, o formă agresivă de cancer cerebral, pe care o ţinuse secret faţă de aproape toată lumea. Când ştirea a apărut public, Rush, trupa ca entitate, a aşteptat trei zile înainte de a anunţa, iar senzaţia a fost aceea a unui zid care se prăbuşeşte fără avertisment. Geddy şi Alex au spus, în toţi anii care au urmat, că Rush s-a terminat, că fără Neil nu are sens să folosească numele, oamenii îi credeau, eu îi credeam.
Şi uite că se întâmplă altceva.
Pe 7 iunie 2026, la Kia Forum din Inglewood, California, exact sala unde Rush cântaseră ultima dată cu Peart în august 2015, Geddy Lee şi Alex Lifeson au urcat pe scenă sub numele Rush pentru prima dată în unsprezece ani. La tobe, Anika Nilles, o nemțoaică, cu un background în jazz şi fusion, cunoscută până mai ieri în cercuri specializate şi dintr-un turneu alături de Jeff Beck în 2022. La clape, alt un nou venit, Loren Gold, muzician de turneu cu The Who şi Chicago. Turneul se cheamă Fifty Something, a pornit cu 22 de date care s-au vândut imediat, au fost adăugate altele, acum sunt 88 de concerte planificate în 13 ţări, până în aprilie 2027.
Geddy a explicat de ce au ales să păstreze numele Rush, în condiţiile în care chiar ei spuseseră că Rush înseamnă Neil.
Cum naiba să-i mai spui altfel? Ne tot învârteam în loc ca să evităm folosirea numelui pe care l-am avut timp de cincizeci de ani. Pare pur și simplu o prostie să continuăm ca «Lee și Lifeson Prezintă Muzica...». Să trecem direct la subiect, ce zici? Să fim pur și simplu cine suntem și cine am fost de peste cincizeci de ani.
Familia lui Peart a sprijinit decizia. Carrie Nuttall-Peart şi fiica lui Olivia au declarat că sunt „încântate să susțină Turneul Fifty Something”, admiţând totodată că măiestria muzicală a lui Neil a fost unică şi că „atât în rolul de baterist, cât și în cel de textier, el rămâne de neînlocuit ”.
Geddy a ales-o pe Anika cu o logică pe care o înţelegi odată ce o auzi. Varianta simplă, un toboșar din lumea rock clasic, cineva dintr-o trupă mare, un nume recognoscibil, Mike Portnoy, să zicem, ar fi generat automat comparaţii. Internetul ştie să facă comparaţii. Geddy a spus:
Fanii noștri au reacționat pozitiv la faptul că am evitat să aducem pe cineva dintr-o altă trupă faimoasă. Aceasta este o abordare complet diferită, lipsită de competitivitate. Suntem extrem de norocoși, deoarece ea reprezintă singura opțiune la care ne-am gândit. Am testat un singur toboșar.
Alex Lifeson a descris procesul de pregătire cu o căldură care sună real:
După tot acest timp petrecut împreună, am reușit să legăm o relație strânsă. Totul depășește simpla interpretare a pieselor sau învățarea muzicii, este vorba despre atașamentul profund care s-a creat între noi. Simțim o bucurie imensă lucrând și cântând împreună, iar lucrurile merg din ce în ce mai bine pe măsură ce avansăm cu melodiile. Pur și simplu abia așteptăm fiecare zi pentru a reveni aici și a relua totul de la capăt.
Cineva care spune asta despre repetițiile pentru un turneu nu e cineva care împlineşte un contract, e cineva căruia îi e dor.
Seara de 7 iunie a început cu „Xanadu”, prima dată în istoria trupei când melodia asta deschide un show. Unsprezece minute de progresie elaborată, cu intro de sintetizator şi un final care se desfăşoară lent, fără grabă. După au venit „Limelight”, „Far Cry”, „Subdivisions”, „Freewill”. După pauză au cântat „2112” (3 părți), „Distant Early Warning”, „Red Barchetta”, „Natural Science”, „YYZ”, „Tom Sawyer”. În total douăzeci şi patru de piese aranjate în două set-uri, iar pe ecranele din spate, de două ori pe seară, câte un colaj cu Neil Peart.
„Bravado”, de pe Roll the Bones din 1991, a venit după primul colaj dedicat lui Peart, cântată pentru prima dată din 2013. Peart scrisese melodia ca un credo despre efortul fără garanţii. „If we burn our wings / Flying too close to the sun / If the moment of glory / Is over before it’s begun / … We will pay the price / But we will not count the cost.”
„Time Stand Still” a venit cu Aimee Mann la voce, ca şi în original, melodia pe care eu o auzisem prima oară, pe Hold Your Fire, în cel mai ruşinos mod posibil. „Freeze this moment a little bit longer / Make each sensation a little bit stronger.”, dar ce comentariu mai aveau nevoie oamenii care erau în sală.
În prima seară, Anika Nilles a stăpânit scena cu măreția impunătoare a unei zeități germanice. Învăluită în lumina reflectoarelor, silueta ei emana o forță titanică și a dominat un spațiu imposibil de cuantificat, ca un altar de oțel și bronz ridicat în mijlocul scenei. Brațele se ridicau deasupra setului uriaș de tobe, mișcările aveau precizia și grația solemnă a unei Walkirii care dictează ritmul bătăliei, în timp ce firele de păr îi străluceau în penumbră precum firele de aur tors în legendele nordice.
Testul suprem al acestei prezențe supranaturale s-a desfășurat chiar în deschiderea piesei „Xanadu”. În clipa în care acordurile s-au revărsat peste public, bățul din mâna stângă a alunecat, descriind un arc de cerc argintiu în aerul dens al sălii. Anika a activat reflexe de o rapiditate uluitoare și printr-o mișcare fluidă, aproape invizibilă ochiului uman, ea a recuperat controlul instantaneu, ca și cum ar fi smuls un fulger direct din cer.
Timpul a părut că se oprește în loc pentru a-i acorda reverență, iar lovitura următoare a căzut pe cinele și a continuat asaltul ritmic fără nicio ezitare. Un incident banal s-a transformat într-un moment de mitologie vie și mi-a dat impresia că ritmul însuși este o forță a naturii pe care ea o guvernează.
Billboard a scris că a cântat „cu o forță uriașă, cu o putere extraordinară și o rezistență formidabilă.” Nu încerca să fie Peart pentru că nimeni nu poate fi Peart și dacă încerci să fii Peart e calea spre dezastru, iar Anika făcea altceva, a înţeles muzica şi a cântat-o cu propria inteligenţă.
Geddy a explicat ce a însemnat să înveţe cele 40 de piese cu ea:
Când toate piesele se așază la locul lor, ea captează vibrația și simte energia, iar noi cântăm împreună și zâmbim. Totul devine entuziasmant.
Oamenii de vârsta lui Geddy şi Alex, 71, respectiv 72 de ani, care zâmbesc la repetiții, fac asta pentru că simt ceva.
Peart a scris în Tom Sawyer, „His mind is not for rent / To any god or government.” un vers ca un portret al unui personaj, al lui însuşi, al unui tip de om.
Toboșarul care a scris versul ăsta nu mai e, dar melodia în care l-a aşezat a sunat pe 7 iunie 2026 în Inglewood, California, la finalul unui concert de două ore şi jumătate, cântată de doi prieteni, care s-au cunoscut în liceu şi n-au mai scăpat unul de celălalt, şi de o bateristă germană de 41 de ani care şi-a învăţat bine partea.
„Closer to the Heart” spunea că „philosophers and ploughmen / Each must know his part.” Anika Nilles şi-a învăţat partea. Şi o cântă.
Eu am dat peste Rush prin „Hold Your Fire” și am înțeles abia după aceea că am nimerit pe o cale ocolită. Nu regret nimic. Traseele secundare te duc uneori exact în același punct central.
