Colecționarii de muzică înțeleg perfect atracția hipnotică a unui box-set masiv, care ocupă jumătate de raft și are darul de a ne face să rearanjăm toată casa doar ca să-i găsim locul perfect. Iar această nouă ediție aniversară de la Craft Recordings, scoasă la centenarul lui Miles Davis, este una care te trimite direct în starea de mutat mobilă sau rearanjat colectia.
Partea cu adevărat amuzantă este cum a apărut toată această muzică genială. În 1956, Miles nu se gândea la posteritate sau la crearea unor capodopere absolute, omul voia pur și simplu să scape de un contract vechi și prost cu o casă de discuri independentă, numită Prestige, ca să poată pleca la Columbia pe bani mult mai mulți. Așa că și-a strâns băieții în studioul celebrului Rudy Van Gelder din Hackensack, au dat drumul la benzi și au înregistrat tot ce aveau în repertoriu în doar două sesiuni maraton. Din acea grabă au ieșit patru albume colosale: Cookin’, Relaxin’, Workin’ și Steamin’.
Farmecul absolut al acestor înregistrări vine din naturalețea lor relaxată. Formula aceasta de muzicieni, pe care criticii au numit-o pompos „Primul Mare Cvintet”, se cunoștea pe de rost. Pe lângă Miles și John Coltrane, secțiunea ritmică (Red Garland la pian, Paul Chambers la bas și Philly Joe Jones la tobe) mergea ceas.
Oamenii aceștia își petrecuseră ultimele luni cântând seară de seară prin cluburi mici și întunecate, în special la Café Bohemia în Greenwich Village. Erau atât de sudați, încât aproape toate piesele de pe aceste albume sunt înregistrate din prima încercare, fără editări și fără reluări inutile. Miles a explicat cel mai bine această atitudine într-un interviu din acea toamnă:
Nu încercăm să demonstrăm nimic. Tot ce vrem să facem este să cântăm.
Când Miles își pune surdina pe trompetă, muzica devine brusc personală. „It Never Entered My Mind”, cu introducerea aceea caldă la pian a lui Red Garland, este probabil cea mai frumoasă piesă de ascultat într-o seară caldă de duminică, când ești singur cu gândurile tale, pentru că are o melancolie urbană intimă, capabilă să transforme cel mai banal apartament într-un loc primitor.
Oamenii ăștia reușeau să ia niște melodii pop destul de siropoase de pe Broadway, cum ar fi „If I Were A Bell” sau „Surrey With the Fringe on Top”, și să le transforme în piese de rezistență, oferindu-i lui Coltrane spațiul perfect pentru solo-urile lui lungi și fluide.
De multe ori, Miles Davis și John Coltrane ni se par niște titani distanți, monumete greu de abordat dacă ești la început. Dar înregistrările din 1956 te primesc înăuntru ca pe un prieten vechi. Simți în ele mirosul de club de jazz, zgomotul paharelor și o căldură umană extraordinară. Este o muzică incredibil de primitoare, genul de loc cald și sigur în care îți dorești să rămâi pentru totdeauna.
