David Hockney a murit pe 11 iunie, la 88 de ani, și probabil jumătate din oamenii care au văzut numele lui pe ecranul de pe Wembley, la un concert Harry Styles, n-au avut idee cine era de fapt. Ceea ce e oarecum normal, pictura nu trece pragul cultural pop la fel de des cum trece muzica, iar un pictor englez de 88 de ani nu apare în mod natural pe radarul cuiva care a venit la un concert al lui Harry Styles.
Așa că merită spus simplu că David Hockney a făcut pictura „serioasă" să pară la fel de directă și de „poftită” ca un cântec bun de radio. S-a impus în anii '60 odată cu mișcarea pop art, dar imaginea cu care a rămas în cultură e una singură, repetată în mii de cărți și postere, o piscină californiană, albastru intens, un stropi de apă „înghețați” la mijlocul saltului, „A Bigger Splash".
A pictat în ulei, a făcut colaje din Polaroid-uri într-o vreme când nimeni nu considera fotografia instant ceva serios, a trimis lucrări prin fax, iar în ultimii zece ani a desenat sute de imagini direct pe iPad, cu aceeași poftă pe care o avea la treizeci de ani. Dacă a rămas cu o singură idee fixă de-a lungul a șase decenii, aceea a fost că arta n-are niciun rost dacă ține lumea la distanță, trebuie să te apuce de guler și să te aducă mai aproape de ceva.
Ideea asta a ales-o și Harry Styles s-o pună pe ecran, în propriile cuvinte ale lui Hockney, în seara în care a deschis reședința de pe Wembley. Citatul lui Hockney de pe ecranul stadionului pare un omagiu standard de stadion, dar și un gest de timing, Styles a luat fraza aproape imediat și a pus-o în fața a optzeci de mii de oameni, în fum și lumină albastră, ca pe un fel de moment de reculegere colectivă care cerea atenție.
Fraza aleasă merită privită puțin. „Arta e despre partajare” sună aproape banal scrisă așa, dar Hockney a trăit-o literal. Omul a refuzat încăpățânat ideea că pictura trebuie să rămână în muzeu, izolată, intimidantă. A pictat piscine din Los Angeles cu aceeași poftă cu care un compozitor pop scrie un refren ușor de fredonat, culori plate, lumină californiană, bazine albastre. „A Bigger Splash” poate fi un single de vară, e simplă la prima vedere, dar făcută cu precizie.
Aici e prima paralelă reală cu pop-ul. Hockney a tratat suprafața, pânza, culoarea, compoziția, exact cum tratează un producator bun beat-ul. Trebuie să te prindă rapid, fără să-ți ceară un curs de istoria artei ca să-l înțelegi. Un cântec pop bun ascunde sub melodia ușor de cântat un aranjament gândit minuțios, o pânză Hockney ascunde sub aparenta simplitate geometrii, perspective false, jocuri optice care țin de cubism mai mult decât pare. E aceeași strategie pe care o folosește, să zicem, ABBA, care are melodii care par să se scrie singure, dar care sunt construite inginerește.
A doua paralelă vine din relația lui cu tehnologia și aici cred că stă de fapt ideea omagiului pe care Styles i-l aduce. Hockney a fost un artist care nu s-a oprit niciodată la unealta cu care a debutat. A pictat în ulei, a făcut colaje, a trimis lucrări prin fax, a desenat pe iPad, inclusiv friza de 90 de metri, mă rog, pe acolo, inspirată din Tapiseria din Bayeux. Ăsta e comportamentul unui artist pop bun care nu se îndrăgostește de instrument, se îndrăgostește de ce poate face cu el.
David Bowie a trecut prin glam, soul, electronica berlineză și n-a tratat niciodată schimbarea ca pe o trădare a stilului anterior. Madonna a făcut același lucru, disco, dance, electronica franceză, fără să se mai întoarcă vreodată exact la formula precedentă. Hockney a făcut asta cu pensula, camera și ecranul tactil, diferența de mediu e cosmetică, iar logica e identică, refuzul de a rămâne prizonierul propriului succes.
Și mai e un strat, cel mai greu de numit fără să sune sentimental, ideea lui Hockney că arta trebuie să te aducă mai aproape de ceva, nu să te țină la distanță respectuoasă. Același lucru îl face un cântec pop bun cu publicul lui pe un stadion. Nimeni nu ascultă „Don't Stop Believin'” la o cântare în masă pentru că textul e complex, ascultă pentru că melodia a fost construită ca o mână întinsă către cincizeci de mii de oameni deodată, ca să-i facă să simtă același lucru în aceeași secundă.
Asta a vrut Hockney de la pictură și n-o spun cu ironie. El a vrut să scoată distanța conceptuală tipică artei contemporane mai recente, a vrut ca omul din fața pânzei să simtă lumina direct, nu prin filtrul unei explicații de catalog.
De asta gestul lui Styles merge dincolo de sentiment. Styles este un artist pop, care a corfirmat, cu propriul lui public, teoria estetică a lui Hockney. Ecranul de pe Wembley a fost o piscină californiană proiectată pe un stadion englezesc, aceeași strategie, alt mediu, lumină, simplitate la suprafață, profunzime dedesubt, și ușa larg deschisă către oricine se uita.
