Înainte de a intra în studio pentru al patrulea album, Bono a declarat într-o revistă că nu poate dormi noaptea de grija a ceea ce urmează, că trupa „întreprinde o adevărată plecare”. Formularea e amuzantă în retrospectivă, căci mă face să mă gândesc la cineva care anunță că renunță la slujbă și se mută în junglă. Și cam asta a și făcut U2. Au renunțat la rock-ul tăios și didactic al lui War, s-au mutat la Slane Castle, un castel din secolul al XVIII-lea din County Meath, și au angajat doi producători care n-aveau niciun motiv evident să lucreze cu ei: Brian Eno, pe care The Edge îl admira pentru lucrările lui „ciudate", și care era gata să se retragă din producție ca să devină artist video, și Daniel Lanois, inginerul lui Eno, pe atunci relativ necunoscut. Eno era sceptic față de lipsa de ironie a trupei; trupa era speriată că Eno le va „înmuia" sunetul. Ambele griji erau îndreptățite și, în același timp, complet nerelevante față de ce a ieșit.
The Unforgettable Fire e un album construit pe spațiu, atmosferă și improvizație controlată, la antipodul preciziei și urgentei politice a predecesorului său. Titlul vine de la o expoziție de artă despre bombardamentele atomice de la Hiroshima, pe care trupa o vizitase în Japonia în 1983, și care îi marcase profund pe toți patru. Lucrările erau realizate de supraviețuitori ai bombei și înfățișau peisaje de coșmar pictate din memorie. Acea tensiune dintre frumusețe și catastrofă, dintre sunet și tăcere, definește întreg albumul.
Forma, limbajul
Înregistrarea a început în mai 1984 la Slane Castle, unde trupa locuia, compunea și înregistra simultan, cu un sistem mobil de 24 de piste instalat în drawing room-ul castelului, cablurile întinzându-se până în sala de bal alăturată. Lanois a povestit că a înregistrat vocile pentru MLK și alte piese în atmosfera mai intimă a camerei de control, cu un singur microfon Sony. Atmosfera castelului, umiditatea, ecoul sălilor mari, izolarea, au intrat fizic în sunet.
Eno și Lanois au schimbat fundamental abordarea chitarei lui The Edge: în loc de atacul post-punk abrupt din War, au obținut un sunet mai aerian, mai reținut, mai mult reverb, mai mult spațiu între note. Lanois a descris producția ca pe un „performance mix", ei nu mixau piese finite, ci performau mixul, intervenind în timp real. Unele piese au ieșit din improvizații totale: 4th of July a fost înregistrată în secret de Eno în timp ce Adam Clayton și The Edge făceau un jamm, Elvis Presley and America s-a născut când Bono, ascultând pentru prima oară un playback încetinit al lui A Sort of Homecoming, a improvizat vocea pe loc. Bono credea că va reveni să scrie versuri propriu-zise, nu a mai revenit.
Albumul a fost grăbit să iasă la timp pentru turneu, iar această grabă i-a dat, paradoxal, un sentiment de schiță permanentă pe care nicio remasterizare nu l-a putut elimina și nici n-ar fi trebuit.
Tema centrală
Bono a descris versurile albumului drept „schițe" și n-a zis-o ca să se scuze. The Unforgettable Fire e un album preocupat de figuri umane mari, Martin Luther King, Elvis Presley, și de tragedii mici, personale, locale: dependența de heroină în Dublin, prietenii pierduți, urgența unui oraș care se destramă. Criza recesiunii economice din începutul anilor '80 transformase centrul Dublinului într-o epidemie de heroină, iar U2 vedeau asta de aproape, din cartierele unde crescuseră.
Dar albumul nu e un document social în sens strict. Dimensiunea politică și cea personală se amestecă liber, fără justificare una față de cealaltă. Pe același disc stau un omagiu lui MLK și o piesă despre un prieten căzut în dependență, o meditație despre Hiroshima și o improvizație despre Elvis, toate tratate cu aceeași gravitate neliniștitoare, ca și cum Bono nu vede nicio diferență de scară între istoria mare și durerea unui singur om dintr-un cartier dublinez.
Primul single: Pride (In the Name of Love)
Pride a apărut ca single pe 3 septembrie 1984, cu o lună înainte de album, și a fost primul mare hit american al trupei, locul 33 în SUA, locul 3 în UK. Istoria ei de origine e mai interesantă decât pare: piesa a început ca o critică la adresa politicii nucleare a lui Ronald Reagan, pe care Bono îl considera un simbol al mândriei naționale pervertite. Vizitând în 1983 o expoziție despre Martin Luther King la Chicago's Peace Museum, Bono și-a schimbat direcția total, a realizat că Reagan nu merita atât de mult din energia lui.
The Edge a mărturisit că, atunci când Bono i-a spus că vrea să scrie despre King, prima lui reacție a fost de respingere: simțea că asta nu e ce face U2. Apoi Bono a cântat piesa și totul s-a schimbat, a simțit că e corect, că e la scară mare.
Bono însuși a rămas nemulțumit de versuri. Le-a descris ca pe „o grămadă de sunete vocale care atacă un om mare" și a spus că a privit cât de glorioasă e piesa muzical și s-a întrebat ce naiba are de-a face cu asta ceea ce cântă. Edge, Eno și Lanois l-au convins să lase versurile improvizate, că tocmai spontaneitatea le dă putere. Mai este și o eroare cronologică celebră: Bono plasează asasinarea lui King „dimineața devreme" când ea a avut loc seara. A recunoscut greșeala, considerând că adevărul emoțional contează mai mult decât precizia.
Analiza versurilor
Versurile de pe The Unforgettable Fire au o calitate aparte: sunt, în cea mai mare parte, schițe, fragmente de imagini, asocieri libere, melodii care au prins cuvinte din zbor. Bono lucra cântând direct la microfon, lăsând melodia să atragă cuvintele, nu invers. Rezultatul e că piesele câștigă în atmosferă ce pierd în precizie narativă.
Piesa titlu, The Unforgettable Fire, e cel mai bun exemplu al acestei metode. „Ice, your only rivers run cold / these city lights, they shine as silver and gold", imaginile sunt cinematografice, nefixate geografic, dar simți imediat frigul unui oraș nocturn, strălucirea lui înșelătoare. „Dug from the night, your eyes as black as coal" aduce o prezență umană în peisaj, cineva care merge prin noapte, căruia Bono îi spune „walk on by, walk on through / walk 'til you run and don't look back / for here I am". E invitație sau avertisment, nu e clar, și tocmai ambiguitatea face versul să reziste. Secvența „carnival, the wheels fly / and the colours spin through alcohol / red wine that punctures the skin" aruncă imagini de violență delicată, senzorială, care ating tema bombei și a focului distrugător fără s-o numească. „Come on, take me home, home again" e repetat ca o mantră până când nu mai știi dacă e cerere sau rugăciune.
MLK, poate cel mai curajos pariu de pe disc, e un cântec de leagăn de două minute și jumătate dedicat unui om asasinat. „Sleep / sleep tonight / and may your dreams / be realized" și cum observi, simplitatea e intenționată, aproape dezarmantă. „If the thundercloud passes rain / so let it rain / rain down on him" pe o melodie atât de austeră te întrebi ce nevoie mai ai de versuri elaborate.
Bad e piesa în care schița lui Bono a rămas cel mai vizibil, și cel mai eficient, schiță. Povestea din spatele ei e directă: Andy Rowen, prieten de copilărie din nordul Dublinului, un om despre care Bono spunea că era cel mai inteligent om pe care-l cunoștea din tinerețe, a intrat în dependență de heroină în anii '80. Bono a scris piesa din perspectiva cuiva care privește un prieten dispărând. În „If you twist and turn away / if you tear yourself in two again" verbele sunt fizice, corporale, descriind dependența ca pe o dezintegrare a corpului, nu a voinței.
„If I could, yes I would / if I could, I would / let it go / surrender / dislocate" are în „dislocate" cuvântul perfect: nu „eliberare", ci ieșire din țâțâni, ceva violent și necesar în același timp. „Throw this lifeless lifeline to the wind" arată o contradicție în doi termeni, o frânghie de salvare care nu mai salvează nimic. „True colors fly in blue and black / bruised silken sky and burning flag / colors crash, collide in bloodshot eyes" trece de la intimitatea unui prieten dependent la un peisaj de conflict mai larg, aproape fără tranziție, ca și cum durerea personală și cea colectivă au aceeași sursă. Bono însuși a spus că Bad e „potențial o piesă cu adevărat mare... dacă aș fi terminat-o."
Wire e mai puțin citată decât celelalte trei, dar e poate cea mai tensionată piesă de pe disc. „Innocent, and in a sense I am / guilty of the crime that's now in hand" pune culpabilitatea și inocența în aceeași propoziție, cântate cu o anumită răceală care amintește mai degrabă de punk decât de atmosfera ambientală a restului albumului. „Cold these eyes, I can't believe it / cold, this heart is slow / heart is stone" prin reluarea adjectivului „cold" merge ca un ostinato liric, ca o notă ținută. „Here's the rope / now swing away" e un vers brutal și concis, fără ornamente, singurul moment de pe album în care Bono nu lasă spațiu de interpretare.
Ce funcționează
Cel mai bun lucru pe care Eno și Lanois l-au făcut pentru U2 e că au scos chitara lui The Edge din față și au pus-o în peisaj. Pe War, chitara era armă, pe The Unforgettable Fire, e arhitectură. A Sort of Homecoming, care deschide albumul, anunță asta din primele note: tobele lui Larry Mullen Jr. intră mai întâi, cu o poliritimie care amintește de krautrock, iar chitara The Edge vine deasupra ca o ceață sonoră. Trupa ajunsese la joncțiunea dintre post-punk și ambient, și sunetul suna nou pentru că nimeni nu îl construise cu o astfel de căldură emoțională.
Bad e piesa care demonstrează cel mai clar că albumul întreg e mai bun decât suma pieselor lui. Pe disc sună neîncheiat, „fuzzy", cum au spus unii critici la vremea respectivă. Pe scenă, mai ales la Live Aid în 1985, unde U2 au cântat 14 minute dintr-o piesă pe care Bono o considera neterminată, a salvat cariera trupei. Structura ei deschisă, fără refren tradițional, a permis ca piesa să crească la nesfârșit în concert, Bono interpolând versuri din Lou Reed, The Rolling Stones oriunde simțea că piesa îl duce.
MLK, cu cele două minute și jumătate ale sale, e o lecție de economie emoțională. Eno a înregistrat vocea lui Bono în camera de control cu un singur microfon, în atmosfera cea mai intimă posibilă. Rezultatul sună ca o rugăciune șoptită într-o sală mare -- și tocmai contrastul acesta, între micimea vocii și imensitatea tăcerii din jur, e ce o face memorabilă.
Ce enervează
Elvis Presley and America e piesa pe care ar trebui s-o iubești în teorie și pe care nu o poți asculta în practică. Șase minute și douăzeci de secunde de improvizație vocală Bono pe un playback încetinit, vocea coborâtă la o tonalitate pe care Lanois o obținuse întâmplător schimbând viteza benzii. Toată lumea a simțit că e ceva unic acolo și nimeni n-a binevoit să verifice dacă e și ascultabil. E un artefact de studio interesant ca document de proces, dar pe un disc de zece piese ocupă spațiu pe care alte piese l-ar fi meritat mai mult.
Indian Summer Sky e piesa care nu știe exact ce vrea să fie. Are energia unui single de radio fără claritatea unuia, are ambiția atmosferică a celorlalte fără adâncimea lor. Trece fără să lase urmă, și pe un disc atât de atent la spațiu, asta e deja o problemă.
Și, în fine, Promenade are momente frumoase și o durată de două minute și jumătate care ar fi fost perfectă dacă ar fi fost un interludiu între piese mai mari. Ca piesă de sine stătătoare e prea subțire.
Concluzie
The Unforgettable Fire a debutat pe locul 1 în UK și a transformat U2 din o trupă rock serioasă într-o forță globală. Dar impactul lui real a fost înainte de toate muzical: albumul a arătat că poți face rock de arenă fără să sacrifici textura, că poți fi ambiental fără să fii rece, că poți scrie despre Martin Luther King și despre un prieten dependent de heroină din Dublin și ca amândouă să poarte aceeași greutate morală.
S-a scris că The Unforgettable Fire rămâne cel mai ambițios și mai îndrăzneț album al trupei, cel în care U2 au fost cu adevărat ciudați, cu adevărat imprevizibili, înainte ca succesul enorm al lui The Joshua Tree să-i transforme în ceva mai calibrat pentru stadioane. E o judecată discutabilă, dar nu e o judecată greșită.
Eno și Lanois au înțeles ceva esențial despre U2 în 1984: că motivația lor ardea la fel de intens ca înainte, dar că aveau nevoie de un cadru sonic mai sofisticat, mai nuanțat, în care acel foc să poată respira. Au obținut exact asta și au construit, ca bonus neplanificat, blueprintul pentru tot ce U2 aveau să facă mai bine, mai mare și mai puțin imperfect în anii următori. The Unforgettable Fire rămâne singurul album al trupei care sună ca și cum nu știa unde merge. Asta îl face irezistibil.
