Am dat zilele trecute peste TEXAS HOD'EM a lui Beyoncé și m-a trăznit fulgerul. Ea are cele mai multe premii Grammy din istorie, a adunat vreo 35. Cifra e reală, verificați și voi dacă vi se pare incredibilă, pentru că da, știu că pare.
Toate cele 35 de trofee sunt competitive, iar cuvântul acesta cere o explicație. Un Grammy competitiv se câștigă într-o categorie: mai întâi vine nominalizarea, apoi votează membrii Recording Academy, iar dintre nominalizați câștigă unul singur. Cineva pierde ca altcineva să câștige, ca într-un meci.
Alte două feluri de recunoaștere se acordă fără concurenți: premiul pentru întreaga carieră, numit Lifetime Achievement, și Grammy Hall of Fame, unde intră piese și albume după ce au trecut cel puțin 25 de ani de la apariție. Ambele sunt distincții reale, dar câștigurile competitive se numără separat. Un sportiv poate avea meciuri câștigate și o diplomă primită la final de carieră. Diploma se pune în ramă pe perete, iar clasamentul se completează numai cu meciurile.
După ce am ascultat TEXAS... am zâmbit strâmb și mi-am adus aminte că primul meu coup de foudre în materie de rock, Queen, n-a câștigat niciun Grammy competitiv. A primit, în schimb, un premiu de palmares, cel pentru întreaga carieră, la aproape trei decenii după moartea lui Freddie.
Prima piesă Queen pe care am ascultat-o a fost Another One Bites the Dust și m-a rupt basul. Linia aceea îi aparține lui John Deacon, basistul, care petrecuse timp în studioul celor de la Chic, iar „rudenia” se aude cu Good Times. Michael Jackson, venit la concertele lor, i-a sfătuit să scoată piesa pe single, iar ea a ajuns pe primul loc în America. Bohemian Rhapsody a pornit din idei ale lui Freddie Mercury, notate pe când era student la o școală de artă, și a devenit o mini-operă rock de șase minute. We Will Rock You și We Are the Champions s-au născut după un concert în care publicul le-a cântat trupei, la final, un imn de pe stadioanele de fotbal. Brian May a scris bătaia din picioare și din palme, Mercury a scris refrenul de campioni, iar piesele au ieșit ca pereche. Toate trei au intrat în Hall of Fame.
Queen au multă companie și de foarte bună calitate. Am mai căutat alte trupe fără Grammy competitiv și m-a trăznit din nou fulgerul când am aflat care sunt. Alături de Queen apar Guns N' Roses, Journey, ABBA, Bob Marley, The Who, Jimi Hendrix, Rush, Kiss și The Beach Boys, zece nume în total. Cu cuvântul „competitiv" la vedere, lista se citește altfel, nume cu nume.
Cu Guns N' Roses a început altceva. Am ascultat Welcome to the Jungle într-o vreme când habar n-aveam cine sunt ei și ce vor de la viață. Eu știam la fel de puțin ce vreau de la viața mea, dar am supraviețuit. Slash povestește că piesa s-a scris în vreo trei ore și că toată trupa a mers după Axl în fiecare cotitură a ei. Albumul de debut, Appetite for Destruction, n-a prins imediat în America și a avut nevoie de aproape un an ca să ajungă pe primul loc. Piesa deschide albumul, iar albumul a intrat în Hall of Fame. Grammy competitiv: zero.
Journey au Don't Stop Believin', piesa în care refrenul vine abia aproape de final, cu vreo cincizeci de secunde înainte de ultimul acord. Neal Schon spune că au încălcat prima regulă a compoziției, aceea de a ajunge repede la refren, și au făcut totuși un hit. Titlul vine de la încurajarea pe care tatăl lui Jonathan Cain i-a dat-o claviaturistului pe când acesta se lupta să-și facă un nume în Los Angeles. Forbes a numit-o cea mai mare piesă din toate timpurile.
ABBA au Dancing Queen, care a început ca o demonstrație cu numele Boogaloo. Benny Andersson și Björn Ulvaeus voiau o piesă de dans și au găsit inspirația în Rock Your Baby al lui George McCrae, iar titlul final l-a dat managerul lor, Stig Anderson. Trupa a cântat-o prima dată la gala televizată din ajunul nunții regale a Suediei și a știut de la început că va fi uriașă. În America a rămas singura lor piesă pe primul loc. Ambele, Journey și ABBA, au câte o piesă în Hall of Fame și zero Grammy-uri competitive.
Bob Marley a primit diploma pentru întreaga carieră, iar Get Up, Stand Up și No Woman, No Cry au intrat în Hall of Fame. Get Up, Stand Up a scris-o împreună cu Peter Tosh, după ce Marley văzuse sărăcia din Haiti, iar Tosh cunoștea nedreptățile din industria muzicală. Rolling Stone o consideră poate cea mai puternică piesă despre drepturile omului. No Woman, No Cry a devenit cunoscută mai ales în versiunea de pe Live!, înregistrată la Londra, iar creditul de autor i-a revenit lui Vincent Ford, prietenul lui Marley care ținea o cantină socială în Trenchtown.
The Who, The Beach Boys și Jimi Hendrix au aceeași diplomă. Rush și Kiss completează lista, cu aceeași cifră la capitolul competitiv: zero.
În radio, o piesă intră în rotație din motive simple: ascultătorii o cunosc și o cer. Un tabel cu Grammy-uri competitive și un tabel cu piese cântate în cor produc două clasamente diferite. În primul, Queen, Guns N' Roses, Journey și ABBA au zero. În al doilea, Another One Bites the Dust, Welcome to the Jungle, Don't Stop Believin' și Dancing Queen se cântă la petreceri, în mașini și pe stadioane.
Cifrele de azi: 35 de Grammy-uri competitive pentru Beyoncé, zero pentru cele zece nume din listă. Membrii Academiei votează pentru ce a fost mai bun într-un an și într-o categorie, iar rezultatul se trece într-un tabel. Ascultătorii păstrează altceva: o piesă pe care o cântă la 20 de ani, la 40 și la 60, aceeași melodie cu alt gând în spate. Pe stadioane, în mașini și la petreceri, oamenii cântă în continuare Bohemian Rhapsody și Don't Stop Believin' fără să se întrebe cine a câștigat categoria în anul acela. Oamenii țin două feluri de socoteală: una se scrie într-un registru și se numără, cealaltă se transmite din om în om și rămâne fără cifră. Zece trupe, zero Grammy competitive și o listă de piese pe care le știm pe de rost.
