Este uimitor cât de plină de viață poate fi muzica unui om ajuns să-și numească un album Wild God. Are toate motivele s-o facă, și aseară, la Summer Well Festival, exact un asemenea om cânta pe scenă.
Titlul sună aproape ca o glumă, până înțelegi de unde vine. Cave a avut la dispoziție variante mai blânde, Joy, prea simplă pentru un om care a scris Skeleton Tree. Conversion ar fi fost prea religioasă, cu riscul de a transforma albumul în altceva. A ales în schimb un vers dintr-un poem al lui Tom Hirons, „Sometimes a Wild God”, și cu el a păstrat exact miezul, sălbăticia.
Sălbăticia merită clarificată, pentru că se pretează ușor la confuzie. Wild God nu e un album despre furie. „Wild" ține de neșlefuit, de necontrolat, de imprevizibil, opusul unei divinități domesticite, așezate comod în doctrină. Diferența dintre un animal sălbatic și unul agresiv ajută, cred, aici, un cal sălbatic nu e furios, e doar nesupus regulilor, imposibil de anticipat, viu într-un fel pe care blândețea nu-l poate atinge.
Divinitatea la care se referă Cave respectă aceeași logică, o instanță care respinge confortul locului în care te-ai aștepta s-o găsești, prezentă tocmai prin imprevizibilitate. Un album despre furie ar fi semănat cu Abattoir Blues sau cu Murder Ballads, texte tăioase, personaje violente. Wild God se deschide spre bucurie, spre gospel, spre un extaz câștigat greu.
E aproape imposibil să nu te gândești, ascultând albumul, la o idee veche, cea a unui principiu unic din care totul se revarsă și către care fiecare lucru tinde, împins de dor mai degrabă decât de poruncă. Neoplatonicienii îi spuneau „Unu” și-l gândeau tocmai ca forță vie, greu de prins în tipare, apropiată în spirit de sălbăticia despre care vorbeam mai sus, o sursă în mișcare continuă. Sufletul se întoarce la ea atras de frumusețe, iar frumusețea, la Cave, trece mereu prin durere înainte să ajungă undeva. Suferința rămâne ca etapă, ca treaptă de trecere, urmată de o formă de unitate recâștigată prin traversare.
Aici stă miza reală a mirării de la început. Cave a pierdut doi fii, Arthur, în 2015, într-un accident, și Jethro, în 2022. Ghosteen a fost albumul de doliu, ambiental, plutind deasupra propriei dureri, refuzând să atingă pământul. Wild God vine ca revers controlat al acelui album, felul lui Cave de a merge mai departe cu ceva ce nu se rezolvă niciodată complet. Cave însuși a numit-o bucurie acută, clădită în interiorul durerii. E fraza care, scrisă de altcineva, ar suna manipulator. Scrisă de un om cu doi fii pierduți, sună pur și simplu adevărat.
Toate acestea rămân idee cât timp stau doar pe hârtie. Diferența se vede în clipa în care ies din pagină și devin corp, voce, public ținându-și respirația în același timp. Ce citești mai sus despre „Unu”, despre durere transformată în bucurie, capătă altă greutate când e transmis fizic unei mulțimi, nu doar trăit de un singur om, la pian. Pentru două ore și jumătate, sala devine martoră colectivă a aceleiași stări. Acolo, sălbăticia se simte, se aude, se propagă de la un rând la altul.
Concertul de aseară, la Summer Well, a fost exact asta: aproape două ore și jumătate de spectacol, cu cor gospel, cu vioara lui Warren Ellis mereu la limita dintre frumos și insuportabil, cu Colin Greenwood la bas și cu Cave migrând constant între pian și marginea scenei, unde mâinile din primele rânduri l-au atins ca pe o relicvă. Am avut tot timpul, poate și indusă de cronicile citite până acum, senzația de predică amestecată cu sărbătoare, un spectacol care oscilează între amvon și ring de dans, uneori în același minut.
Piesele mai vechi au coexistat firesc cu cele de pe Wild God. Tupelo a avut o forță aproape biblică. Henry Lee a venit cu o emoție greu de explicat în cuvinte, The Weeping Song a purtat o undă tribală, ritmul bătând mai aproape de trib decât de balada pe care o știm de pe disc. Jubilee Street s-a construit în straturi, pornind din liniște și calm, urcând treptat spre o nebunie controlată, exact crescendo-ul pentru care piesa a fost scrisă. Cosmic Dancer, cover-ul după T. Rex, a primit de la vioara lui Ellis o greutate tragică pe care originalul nu o are.
Dar, pentru mine, seara s-a definit prin două momente.
Hollywood închide Ghosteen, albumul de doliu de dinaintea acestui Wild God, și duce în ea o poveste budistă veche în care o mamă își pierde copilul. Ea pornește prin sat să caute un bob de muștar dintr-o casă neatinsă de moarte, condiție pusă chiar de Buddha pentru vindecare. Nu găsește nicio asemenea casă. Fiecare prag pe care-l calcă a cunoscut aceeași pierdere. Versul care rămâne, dincolo de povestea în sine, e acela în care ea înțelege că toată lumea pierde pe cineva și că liniștea minții e departe, foarte departe: „…everybody's losing someone, It's a long way to find peace of mind, peace of mind, And I'm just waiting now for my time to come…”
Aseară, piesa a venit ciclică, orchestrată splendid, cu un pian dus până la limita superbului și cu vocile de fundal susținând totul ca o coloană. Pe ecran, traducerea versurilor a transformat coridorul de mulțime într-un spațiu colectiv de lectură, fiecare vers citit în același timp cu ascultarea lui. Apoi, fără avertisment, piesa s-a oprit. Finalul a lăsat totul suspendat o secundă înainte de aplauze, cu nimeni sigur dacă piesa chiar se terminase, o tăietură care, ciudat, se potrivește exact cu poemul, nici acolo nu există o rezolvare rotunjită.
Into My Arms a fost celălalt pol. Piesa se deschide cu o mărturisire directă: "I don't believe in an interventionist God". Cel care cântă spune limpede că nu crede într-un Dumnezeu care intervine în viețile oamenilor. Versul e cel definitoriu, pentru că tot ce urmează se construiește pe contradicția lui. Neîncrezătorul cere totuși ajutorul acelei divinități în care spune că nu crede, ca ființa iubită să fie condusă teafără, exact acolo, în brațele lui. Necredința devine, prin chiar gestul de a o rosti ca rugăciune, o formă de venerație la fel de puternică precum credința pe care o neagă.
Cave a cântat-o singur pe scenă, la pian, fără cor, fără vioară, fără nimic care să-l apere de propria voce. Piesa oprește respirația oamenilor până când ei înșiși, o turmă de necredincioși, cântă șoptit refrenul. Ca ultim cuvânt rostit publicului, alegerea spune ceva despre tot ce s-a auzit înainte. Un om care cere ajutorul unei forțe în care nu e sigur că poate avea încredere, departe de orice încheiere triumfală, cu toată convingerea celui care speră fără să creadă. Aici se întâlnește însăși esența titlului, o credință străină de confirmări, pe care omul continuă totuși să o ceară.
Așa se închide conceptual cercul deschis de titlul noului album, printr-o piesă clasică din discografia lui. Un om care a pierdut doi fii alege sălbaticul, alege căutarea. Are, într-adevăr, toate motivele.
După concertul de aseară de la Summer Well, Nick Cave s-a cuibărit în mintea mea încă câteva zeci de minute. Am adormit foarte greu, cu gândul la concert, și m-am trezit foarte ușor cu bucuria de a scrie despre el. Așa că, iată: am suferit mult că nu le-am văzut în parcarea Romexpo, dar oare cât de revelator mi s-ar fi părut concertul de aseară? Cum din acest moment n-aș mai vrea să-l mai văd în concert de frica de a strica senzația de aseară, când mi s-a părut că a fost „Unul”.
