Am un test simplu pe care-l aplic oricărei mode muzicale noi. E cam așa, dacă la trei săptămâni după ce-am auzit-o prima dată, tot o fredonez o melodie, fără să vreau, în duș sau la coadă la șaorma, atunci e ceva serios de-a binelea. Cu Afrobeats mi s-a întâmplat exact asta, deși memoria mea a cam încurcat piesa exactă care m-a prins prima dată. Poate a fost Wizkid, poate Burna Boy, poate Rema, genul ăsta are o calitate ciudată, virală în sensul bun, în care melodiile se infiltrează-n tine.
Aici intervine prima comparație și cea mai evidentă. Afrobeats-ul de azi seamănă cu ce-a fost new wave-ul în anii '80 pentru muzica de club britanică, o generație care ia ceva vechi și dens (la new wave, punk-ul, la Afrobeats, moștenirea clasică a lui Fela Kuti) și-l digitalizează, îl face lucios, sclipicios. Fela cânta pentru eliberare politică, avea alămuri și percuții dezvoltate zeci de minute. Nepoții lui muzicali cântă trei minute cu producție de studio, dar sub acel lac de sintetizatoare bate același puls. Se aude fuji, tradițional nigerian, ritmic, se aude highlife, stil ghanez-nigerian, cu alămuri și chitare, se aude hip-hop și dancehall, toate topite laolaltă ca ingredientele unei tocănițe a cărei savoare depinde de gust. Dincolo de orice rețetă scrisă, trebuie s-o guști cu versurile în engleza africană informală, în pidgin, sau în yoruba, limbă din sud-vestul Nigeriei, ca să înțelegi cât de mult se pierde în orice traducere.
Calm Down a fost momentul în care lumea occidentală a încetat să mai trateze genul ca pe un ornament curios și exotic și a acceptat că e pop, pur și simplu, la fel cum, cu vreo patru decenii în urmă, reggae-ul a trecut de la muzică de nișă jamaicană la secțiunea globală de pop. Colaborările cu staruri americane, în cazul ăsta Selena Gomez, țin de calcul comercial rece, iar în muzica pop colaborarea este un compliment sincer.
Dacă Afrobeats-ul are energia de petrecere de sâmbătă seara, de urcat pe mese, de aruncat cu scaune, Amapiano e cu totul altă mâncare de pește și aici trebuie să recunosc o preferință personală, pentru că mie genul ăsta mi se pare mai aproape de jazz-ul lent decât de house-ul clasic.
Asemănarea stă în răbdare, mai degrabă decât în instrumentație. O piesă amapiano își dă timp până ajunge la refren, la fel cum un solo bun de saxofon își ia timpul până ajunge la notă. Se construiește. Log drum-ul, bas gros, aproape fizic, care-ți vibrează în stern înainte să-l auzi propriu-zis, are ceva din funcția pe care o are contrabasul într-un trio de jazz. Îi dă temelie, nu la temelie, îi dă greutate, dar lasă melodia altcuiva s-o conducă.
Aici merită numele, Kabza De Small și DJ Maphorisa au pus fundația genului. Uncle Waffles a devenit viral pe TikTok, iar Tyla a dus totul mai departe, piesa ei Water a jucat pentru Amapiano rolul pe care Calm Down l-a jucat pentru Afrobeats, momentul de trecere spre topurile globale.
Tempo-ul de 110-115 BPM e suficient de lent cât să se distanțeze de house-ul clasic, unde totul se grăbește spre extaz, dar suficient de constant cât să te tragă-n transă, un fel de deep house cu ADN de kwaito și cu acel strat de pian care-i dă și numele. Se naște în periferiile sud-africane, deci pornește de jos, la propriu și la figurat, exact ca house-ul de Chicago sau techno-ul de Detroit. Amândouă au ieșit din cluburi marginale și au dat hituri la nivel mondial, ocolind marile case de discuri la început.
Ce mi se pare fascinant, și puțin amețitor dacă stau să mă gândesc, e cât de puțin control mai are industria muzicală asupra acestui traseu. Amapiano a ajuns pe scenele mari independent de vreo decizie a vreunui director de label. Niște adolescenți de pe TikTok au învățat un pas de dans și l-au distribuit repede, repede, repede. Propulsarea pe care, cu douăzeci de ani în urmă, o piesă și-o dorea de la MTV, vine azi de la un algoritm indiferent la originea muzicii.
Amândouă genurile astea, în ciuda diferențelor de tempo și temperament, spun o poveste comuna. Centrul de greutate al muzicii pop s-a mutat. Pornește din Lagos, din Accra, din periferiile de lângă Johannesburg, și de acolo cucerește stadioanele și cluburile occidentale. Traseul este acum invers față de vechea rută dinspre Londra sau Los Angeles spre restul lumii.
Așa că rămân cu o întrebare pentru care caut răspunsul: dacă muzica pop de mâine se scrie deja în alte limbi și pe alte ritmuri decât cele cu care am crescut noi, mai contează cine „deține" un gen sau contează doar cine reușește să-l facă să sună ca acasă, oriunde ar fi acel acasă?
