Hai să o luăm de la capăt. Strauss nu era un geniu torturat care scria ca să definească muzica. Părintele dinastiei a fost un tip care și-a dat seama că dacă scrii melodii catchy despre viața bună, lumea îți dă bani. Mulți bani.
Știi acel moment când realizezi că ai petrecut ani de zile ascultând un disc în mod complet greșit? Gen, ai crezut că „Pet Sounds” e despre tristețe adolescentină și apoi cineva îți spune că Brian Wilson (The Beach Boys) compunea despre disoluția lui mentală și brusc totul capătă sens? Ei bine, ăsta e momentul meu cu Concertul de Anul Nou de la Viena. Cu excepția că nu e că l-am înțeles greșit. E mai rău. L-am tratat greșit. Timp de vreo optzeci de ani.
Cum am stricat noi valsul
Pentru că iată ce s-a întâmplat de fapt: am luat cea mai reușită muzică pop din secolul al XIX-lea, și când spun pop, vreau să spun POP, gen familia Strauss (pe care o vom numi de acum înainte „Strauss”) era basically Drake-ul Vienei, toată lumea cunoștea hiturile lor, toată lumea dansa pe melodiile lor, făceau bani ca ploaia, și am pus-o într-o cutie de sticlă. Am îmbrăcat-o în smoking, am băgat-o într-o sală cu tavan aurit unde toată lumea trebuie să stea ca la dentist, și am pretins că e Artă serioasă cu A mare.
Și când în sfârșit vine cineva, Yannick Nézet-Séguin, în cazul ăsta, bless him, și zice „băi, dar muzica asta a fost făcută ca să dansezi pe ea, nu să o privești ca pe un cadavru îmbălsămat", noi facem față de „ce barbarism, ce lipsă de respect, ce profanare a tradiției".
Care tradiție? Tradiția de a pretinde că „Strauss” era Mahler, când de fapt era Taylor Swift?
Partea în care realizez că sunt un ipocrit
Am o colecție decent de mare de viniluri acasă. Sunt genul de om care verifică dacă o ediție e remastered sau nu, dacă e 180g vinyl, dacă coverul e reproducerea exactă a originalului. Sunt acel tip. Și totuși, când vine vorba de muzică clasică, brusc devin ca tipii ăia care cumpără jazz doar ca să-l pună pe raft și să pară culți.
Pentru că uite ce facem cu „Strauss”, îl tratăm ca pe jazz-ul pe care nu îl ascultăm niciodată, doar îl avem acolo să impresionăm vizitatorii.
„Strauss” scria muzică ca să bei, să dansezi, să te săruți cu soția altcuiva în colț în timp ce soțul ei era prea beat ca să observe. Era Top 40-ul epocii. Era hitul de care nu te saturi niciodată, pe care-l șuieri în metrou fără să realizezi.
Și noi, noi, intelectualii care știm mai bine, am transformat asta într-un ritual funerar.
„Strauss” și teoria conspirației accidentale
Hai să o luăm de la capăt. „Strauss”, în ciuda numelui sofisticat, nu era un geniu torturat care scria ca să definească muzica. Tatăl a fost un tip care și-a dat seama că dacă scrii melodii catchy despre viața bună, lumea îți dă bani. Mulți bani.
Compară „OK Computer” cu „1989” de la Taylor Swift. Nu pretinde că sunt același tip de muzică pentru că ambele sunt pe CD. Nu sunt. Unul e Radiohead urlând existențial despre despresie și singurătate, celălalt e Swift dând hit după hit despre relații și petreceri și cum e să fii tânăr și confuz. Ambele sunt muzică extraordinară, dar au scopuri diferite.
„Strauss” era Swift. Complet Swift. Scria valsuri pe bandă rulantă, știa exact ce vrea publicul, livra constant, făcea turnee în toată Europa. Era brand. Era franciză. Era showbiz înainte ca show business-ul să aibă numele ăsta.
Deci ce am făcut noi? Am luat-o pe Taylor Swift, am băgat-o într-o catedrală, am spus „de acum înainte, fato, cântă doar în șoaptă și toată lumea trebuie să plângă când te ascultă", și apoi, când a venit cineva și a zis „tati, dar fata asta cântă muzică de petrecere", l-am făcut vandal.
Asta e ce am făcut cu „Strauss”. Și apoi, ca să fim siguri că nimeni nu înțelege că am făcut-o, am inventat Concertul de Anul Nou.
1939 sau cum să iei ceva vesel și să-l transformi în coșmar
Partea tristă, partea cu adevărat tristă, nu partea de „oh nu, au stricat muzica" ci partea de „oameni au murit", e că transformarea lui „Strauss” în Instituție cu I mare a fost făcută de exact oamenii care nu ar fi trebuit să aibă voie să atingă o notă muzicală ever.
Primul Concert de Anul Nou a fost în 1939. Organizatori: Clemens Krauss (dirijor austriac) și Joseph Goebbels (Ministrul propagandei naziste). Banii din bilete: direct la efortul de război nazist. Deci literalmente, dacă erai în public în 1939 și aplaudai, aplaudai în timp ce banii tăi finanțau invazia Poloniei.
Și orchestra? Aici devine și mai înfiorător. În 1942, din cei 123 de muzicieni, 60 erau membri activi ai partidului nazist. Aproape jumătate. 47%, să fim matematic exacti. Doi erau în S.S.. E un procent mai mare decât la populația generală a Austriei, ceea ce înseamnă că orchestra era, statistic vorbind, mai nazistă decât țara în care cânta.
Și acum e partea care mă preocupă excesiv. Mulți din ei s-au înscris în partid înainte de Anschluss, când apartenența la orice grupare politică era ilegală în Austria. Nu au așteptat să devină convenabil sau obligatoriu. Au făcut-o din convingere. Au fost „early adopters” la fascism.
Treisprezece muzicieni evrei au fost expulzați din orchestră pentru că erau evrei sau căsătoriți cu evrei. Cinci au murit în lagăre de concentrare. Alții au fost deportați. Niciunul nu s-a întors.
Gândește-te la asta pentru o secundă. Gândește-te cum e să cânți la vioară lângă cineva timp de ani de zile, să repeți cu el în fiecare zi, să știi că are un copil care tocmai a împlinit șapte ani, să îi cunoști gluma proastă despre dirijori, să știi cum își ia cafeaua. Și apoi într-o zi el dispare. Nu pleacă în vacanță. Nu demisionează. Dispare. Iar tu continui să cânți. Continui să cânți aceeași muzică veselă, aceleași polci despre voie bună, în timp ce fostul tău coleg moare undeva în Auschwitz sau Treblinka.
Wilhelm Jerger, președintele orchestrei, a încercat măcar. A intervenit la guvernatorul Baldur von Schirach să oprească deportările. Nu a funcționat, dar cel puțin a încercat, ceea ce e mai mult decât se poate spune despre majoritatea.
Și după război? Aici începe farsa morală.
Marea uitare sau cum să pretinzi că nu s-a întâmplat nimic
După război, orchestra a suferit de o formă de amnezie colectivă atât de severă încât ar fi trebuit studiată de neurologi. Denazificarea a fost un proces superficial, o formalitate birocratică. Doar patru membri de partid au fost concediați, alți șase pensionați. Zece oameni. Din șaizeci de naziști activi.
Helmut Wobisch, trompetistul S.S., a fost dat afară în 1945. S-a întors după doi ani. Ca prim-trompetist. De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. De parcă S.S. era un club de drumeții, nu organizația responsabilă de Holocaust.
Iar în 1966, și asta e momentul când devii prea furios ca să mai citești linear, Wobisch i-a dat lui Baldur von Schirach (în fotografia de mai jos, în 1942, în fața orchestrei) un duplicat al inelului de onoare pe care orchestra i-l oferise în 1942. Von Schirach tocmai ieșise din închisoarea Spandau unde-și ispășise pedeapsa pentru crime împotriva umanității. Era omul responsabil pentru deportarea a zeci de mii de evrei din Viena.
Citește asta din nou, pentru că merită repetat: un trompetist S.S. i-a dat unui criminal de război nazist un inel de onoare de la Filarmonica din Viena. În 1966. După Holocaust. După Nuremberg. După procesele care au expus toate ororile. După tot.
Și orchestra a tăcut mâlc timp de patruzeci și șapte de ani.
2013 sau când în sfârșit cineva a întrebat „băi, ce s-a întâmplat de fapt?"
Aici e partea în care îmi vine să rup ceva. Pentru că cifrele astea, cifrele care dor, cifrele despre care ar trebui să știm cu toții, au fost disponibile tot timpul. Arhivele existau, documentele existau. Dar orchestra, ca mare parte a societății austriece, a avut o abilitate supranaturală de a pretinde că trecutul nu există.
Austria însăși a recunoscut oficial rolul său în Holocaust abia în 1991. '91. Aproape jumătate de secol după război. Până atunci, povestea oficială era că Austria a fost „prima victimă" a Germaniei naziste, o poveste atât de absurdă încât ar fi comic dacă nu ar fi tragic.
În 2013, după decenii de presiune politică și accesul controlat la arhive, Filarmonica din Viena a apelat în sfârșit o echipă de istorici, condusă de Oliver Rathkolb, un istoric austriac, să investigheze anii 1938-1945. Din presiune externă, nu din bună voință. Pentru că ignorarea devenise prea jenantă chiar și pentru standardele lor.
Ceea ce au descoperit confirmă ceea ce mulți bănuiau, dar nimeni nu voia să recunoască oficial. Rathkolb a descris mărturiile drept „foarte plauzibile" și a subliniat că orchestra „a exagerat" în acordarea de distincții figurilor naziste. „A exagerat" e o minimizare absurdă atât de mare încât aproape devine comedie neagră. „Nu era necesar să dai atâtea medalii și inele de onoare unor oameni ca Baldur von Schirach," a spus el, într-o demonstrație de delicatețe diplomatică care ar face orice englez mândru.
În 2013, două mii treisprezece, să fie clar, președintele orchestrei, Clemens Hellsberg, a cerut în sfârșit retragerea acestor onoruri. Șaptezeci și unu de ani după ce au fost acordate. După ce toți criminalii de război implicați muriseră deja.
Rathkolb a fost delicat în raport. Prea delicat, după părerea mea. Dar mesajul era clar, Filarmonica din Viena, ca mare parte a societății austriece, a acoperit deliberat fantomele naziste din trecut. Din alegere. Pentru că recunoașterea ar fi însemnat să pună întrebări incomode despre cine încă cânta în orchestră, cine primise pensii, cine beneficiase de pe urma acelei complicități.
Și noi, publicul internațional care beam șampanie în fiecare Anul Nou ascultând „Dunărea Albastră"? Am fost complici prin ignoranță voită. Pentru că e mult, mult mai simplu să te lași purtat de vals decât să te gândești că muzica asta magnifică are sânge pe ea.
Dar iată ironia cosmică, naziștii au tratat muzica lui „Strauss” cu seriozitatea care nu trebuia. Au transformat-o în ritual, în ceremonie, în Cultură Germană Pură. Au pus-o pe un piedestal și au spus „das ist Wichtig, das ist Ernst, das bedeutet Etwas" (asta e Important, asta e Serios, asta înseamnă Ceva).
Ceea ce, bineînțeles, era complet opus de ceea ce era de fapt muzica lui „Strauss”.
Golden Retriever întâlnește Reality TV la Musikverein
Fast forward la 2026. Yannick Nézet-Séguin, care e probabil cel mai sincer dirijor din lume (în sensul bun al cuvântului, nu în sensul de „sincer" ca politician), ține un discurs despre pace, responsabilitate și memoria istoriei. E frumos. E sincer. E exact ce trebuie spus.
Un moment ca ăsta te face să simți două lucruri contradictorii simultan. Pe de o parte, e ceva profund emoționant în sinceritatea lui Yannick. Omul chiar credea în ceea ce spunea. Vorbea din inimă despre pace și responsabilitate. Nu cred că era PR, nu cred că era un speech scris de cineva din departamentul de comunicare. Era real.
Apoi Yannick coboară-n public, cu energia unui Golden Retriever care tocmai a descoperit că parcul e deschis, coboară, deci, în sală și începe să facă selfie-uri cu publicul. Țopăie. Literalmente țopăie printre rânduri în timp ce orchestra cântă. Dirijează mulțimea ca și cum ar fi la un concert André Rieu. Publicul aplaudă entuziasmat, unii se ridică în picioare, filmează, atmosfera devine electrizantă, veselă, complet desprinsă de gravitatea discursului de cu cinci minute înainte.
În tradiția Filarmonicii din Viena, dirijorul este o figură aproape sacră, care stă cu spatele la public și comunică cu orchestra, rareori cu publicul. Coborând în sală pentru a interacționa direct cu spectatorii, Nézet-Séguin a transformat un act de conducere muzicală într-un act de animație.
Și criticii au înnebunit. „Profanare!" „Spectacol de prost gust!" "A transformat Musikverein în Coachella pentru părinți bogați!"
Spectrul lui Rieu bântuie Musikverein
Și aici trebuie să vorbim despre André Rieu, pentru că elefantul din cameră poartă perucă pudrată și dirijează cu un zâmbet de vânzător de mașini second-hand.
André Rieu e renumit pentru mai multe lucruri, niciunul dintre ele fiind respectul pentru rigoare muzicală. Costumele somptuoase și decorurile de basm. Castele iluminate electric în fundal. Valsuri la care publicul e încurajat să danseze. Părăsește podiumul ca să interacționeze cu publicul. Muzică clasică tratată nu ca artă ci ca entertainment de masă, ca un spectacol de Crăciun la un mall scump.
Puriștii îl urăsc pe Rieu cu o pasiune la granița cu obsesia. Și înțeleg de ce. Pentru ei, ceea ce face Rieu e echivalentul muzical al unui McDonald's într-un cartier istoric: din punct de vedere tehnic e mâncare, dar distruge tot ce e prețios despre experiența culinară autentică.
Rieu a înțeles ceva fundamental despre public pe care instituțiile clasice l-au ratat timp de decenii. A înțeles că majoritatea oamenilor nu vor să fie educați sau iluminați când vin la un concert. Vor să fie distrați. Vor să se simtă bine. Vor să aibă o poveste de spus a doua zi la birou. Dacă le dai muzică veselă și îi lași să bată din palme sunt cei mai mulțumiți.
Decizia lui Nézet-Séguin de a pune un accent atât de mare pe estetica personală, costumul de designer, accesoriile, energia demonstrativă, a mutat, pentru unii, centrul de greutate de la partitură la persoană. Criticii au argumentat că, în loc să asculte muzica, publicul a fost invitat să privească „spectacolul Yannick".
Dacă marii maeștri precum Riccardo Muti sau Herbert von Karajan (în fotografia de mai jos, 1987, Concertul de Anul Nou) foloseau gesturi economice și stricte, fiecare mișcare avea un scop muzical precis.
Nézet-Séguin a folosit o gestică extrem de amplă, aproape teatrală. Această „manieră" seamănă mult cu stilul lui Rieu, unde mișcarea corpului este menită să inducă publicului o stare de euforie, uneori riscând să devină redundantă pentru muzicienii de elită ai Filarmonicii.
În acel moment, undeva în Olanda, André Rieu probabil a zâmbit satisfăcut, simțind cum „spiritul spectacolului de mase" a cucerit și ultima redută a elitismului.
Paralela e dureroasă pentru puriști: Yannick a transformat Musikverein într-un soi de Maastricht cu pretenții de Conservator. Când dirijorul începe să se plimbe printre rânduri ca un ospătar care caută să vadă dacă toată lumea a primit aperitivul, magia distanței dispare. Nu mai avem un „Maestro", avem un „Animator".
Ți-l închipui pe Ian Curtis de la Joy Division coborând să-ți dea high five la bară după ce tocmai ți-a spus despre depresie și singurătate? Sau Radiohead hotărând brusc, în concert, că „No Surprises" ar fi fost mai bună cu un număr de dans din buric la mijloc, dar nu înainte de a ține o prelegere despre capitalism și anxietate digitală?
De ce i-a permis orchestra să facă asta?
Și aici vine întrebarea evidentă: de ce naiba a acceptat Filarmonica din Viena asta? Orchestra care timp de decenii a menținut standardele cele mai rigide, care a refuzat să le permită femeilor să devină membri cu drepturi depline până în 1997 (nouăzeci și șapte!), care a tratat tradiția ca pe o religie, de ce brusc e okay cu selfie-uri și țopăieli?
E foarte simplu, de fapt. Orchestra a dorit exact această „infuzie de adrenalină".
Instituția e conștientă că trebuie să atragă noi generații de spectatori care sunt obișnuiți cu formate vizuale dinamice. Copiii crescuți cu TikTok și YouTube nu vor să stea nemișcați două ore uitându-se la un tip în frac care mișcă mâinile elegant. Vor acțiune, vor energie, vor ceva care să fie împărțit pe social media.
Și ghici ce? A funcționat. Deși controversată, această ediție a fost una dintre cele mai discutate și vizualizate din ultimul deceniu, exact datorită elementului de spectacol. Trending pe Twitter. Clipuri virale pe Instagram. Articole în publicații care de obicei nu acoperă muzică clasică.
Din perspectiva marketingului, a fost un „home run” perfect. Orchestra a reușit să fie relevantă într-o manieră care părea imposibilă acum cinci ani. A ajuns la audiențe noi. A generat buzz. A făcut muzica clasică să pară cool sau cel puțin mai puțin intimidantă.
Dar din perspectiva integrității artistice? Din perspectiva respectului pentru trecut? Din perspectiva ideii că unele lucruri ar trebui să rămână sacre, separate de logica viralității și a content-ului optimizat pentru algoritmi?
E un dezastru. E exact ce nu ar trebui să fie Concertul de Anul Nou.
Reîntoarcere la surse sau momentul când realizezi că ai înțeles totul greșit
Sau, mai corect, e exact ce nu am vrut să recunoaștem că a fost întotdeauna Concertul de Anul Nou.
La care eu răspund: și ce naiba credeai că e Concertul de Anul Nou de la început?
Pentru că uite ce am făcut noi, generații de pretins cunoscători: am luat muzica de petrecere a lui „Strauss”, am pus-o într-o cutie de sticlă, am inventat tradiție și ritual în jurul ei, și apoi, când vine cineva și o tratează exact cum trebuia tratată de la început, ca pe o petrecere, noi îl facem barbarul care distruge cultura.
Iei „Brown Sugar” de la The Rolling Stones, care, hai să fim serioși, e o melodie despre sex și droguri, o faci imn național și pretinzi că e despre înalta spiritualitate umană. Apoi când vine cineva și zice „tati, dar ăsta-i un riff de rock and roll despre sex", tu-l acuzi că n-are respect pentru patrimoniu.
„Strauss” scria muzică ca să dansezi beat la petreceri aristocratice. Ăsta era jobul, asta era misiunea, el nu scria requiem-uri sau simfonii despre suferința umană. Scria „hai să bem și să dansăm și să uităm că avem probleme".
Iar Yannick, Yannick, bless his enthusiastic soul, a înțeles asta. A înțeles că dacă vrei să onorezi cu adevărat muzica lui „Strauss”, o tratezi ca pe pop music și o cânți pentru oameni care vor să se distreze, o faci accesibilă și veselă și, da, poate puțin kitsch.
Pentru că dacă „Strauss” era pop, dacă Concertul a fost întotdeauna despre entertainment, dacă scopul a fost dintotdeauna să faci oamenii să se simtă bine și să uite de probleme pentru câteva ore, atunci Yannick nu profanează templul.
E doar primul care recunoaște că templul a fost întotdeauna un club de noapte.
Dilema: poți avea și tort și dietă?
Dar, și e un "dar" mare cât casa, aici e partea complicată.
Pentru că Yannick vrea să aibă ambele. Vrea să fie dirijorul serios care recunoaște istoria întunecată a orchestrei și animatorul cool care face muzica clasică fun pentru mase. Vrea să țină discursul despre responsabilitate și apoi să țopăie prin sală făcând selfie-uri.
Și la nivel intelectual, știu că sunt două lucruri diferite. Știu că poți recunoaște istoria și totuși să te distrezi. Știu că nu trebuie să transformi fiecare Concert de Anul Nou într-un „în memoriam”.
Dar la nivel visceral, contrastul mă deranjează. Ții o prelegere emoționantă despre foamea în lume și apoi comanzi caviar. Tehnic, sunt evenimente separate. Practic, arată ca ipocrizie.
Sau, mai degrabă, arată exact ca ceea ce suntem în 2026: oameni care vor să fie conștienți dar și să se distreze, care vor să recunoască ororile trecutului dar nu atât de mult încât să le strice petrecerea, care vor să aibă și conștiința istorică și party-ul complet decuplat de ea, totul în aceeași seară.
E show business care a învățat să vorbească limba istoriei dar rămâne, în esență, show business.
Concluzia în care realizez că nu există răspuns corect
Deci care-i răspunsul? Tratăm Concertul de Anul Nou ca pe un „in memoriam” solemn pentru victimele Holocaustului și renunțăm complet la idea de distracție? Sau acceptăm că muzica lui „Strauss” a fost întotdeauna despre entertainment și ne permitem să ne distrăm, cu un disclaimer despre istorie la început?
Nu știu. Sincer, nu știu.
Ceea ce știu e asta: am tratat muzica lui „Strauss” greșit timp de optzeci de ani. Am transformat ceva făcut pentru distracție în ceva rigid și mort și am pus-o într-o sală unde toată lumea trebuie să stea nemișcată și să se prefacă impresionată în loc să danseze și să bea și să se distreze, ceea ce era întregul scop.
Și când în sfârșit vine cineva, Yannick, în cazul ăsta, și încearcă să ducă muzica la originile ei, la energia ei, la motivul pentru care a fost scrisă, noi ne supărăm pentru că am uitat complet ce era de fapt.
„Strauss” era Taylor Swift. „Strauss” era Drake. „Strauss” era Bruno Mars. Și ar fi înțeles perfect ce face Yannick pentru că asta făcea și el, adică distra oamenii.
Poate că adevăratul sacrilegiu nu e că Yannick țopăie în Musikverein. Poate că adevăratul sacrilegiu e că am pretins atâția ani că muzica de petrecere e ceva ce nu a fost niciodată.
Sau poate, poate că ambele lucruri pot fi adevărate simultan. Poți recunoaște istoria întunecată și totuși să te distrezi, iar responsabilitatea nu înseamnă să transformi totul în funeralii.
Dar dacă faci asta, dacă ții discursul solemn și apoi țopăi și faci selfie-uri, atunci măcar recunoaște ce faci. Recunoaște că ai ales distracția peste comemorare, entertainmentul peste solemnitate. Nu pretinde că faci amândouă în același timp pentru că nu se poate. Nu funcționează așa.
Nu poți avea un moment de reculegere și party imediat după. Sau, mai corect, poți, dar atunci recunoaște că party-ul e ce contează cu adevărat pentru tine. Ceea ce, să fim serioși, e okay. „Strauss” ar fi înțeles. Herr „Strauss” ar fi fost primul care să țopăie.
Dar nu pretinde că e altceva decât e.
P.S. Încă ascult „Dunărea Albastră" în fiecare Anul Nou. Încă beau șampanie proastă. Încă mă deranjează că orchestra a primit S.S.-iști înapoi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și încă cred că Yannick are dreptate să țopăie, chiar dacă asta mă face să mă simt incomod. Asta e cheia: să te simți incomod dar să asculți muzica oricum. Pentru că alternativa, să pretindem că istoria nu s-a întâmplat sau să renunțăm complet la muzică, e și mai rea.
Sau poate că am dreptate să mă simt incomod. Nu știu. E complicat. E mult mai complicat decât ar trebui să fie o conversație despre valsuri.
Dar asta-i faza cu muzica bună: te face să te gândești la lucruri la care nu vrei să te gândești. Chiar și când e muzică de petrecere.
