În ultima vreme am observat o renaștere a scrisului. Pe bloguri personale, pe platforme colective, nu contează unde, cantitatea de cuvinte așternute pe "hârtie" e în creștere vizibilă. Poate vede și algoritmul asta. Dar iată paradoxul: lumea evită să scrie despre muzică. De ce? E mai comod să scrii despre mâncare? Despre cărți? Despre orice altceva?
Și sunt convins că, de cele mai multe ori, scrisul despre diverse este însoțit de muzică. Mi se pare fundamental nedrept.
Fascinația cu celelalte arte
Scrisul despre mâncare e simplu. Descrii fasole făcăluită care te face să plângi (și aici vorbim de plâns metaforic, nu de gazele care vin după), adaugi o poveste despre bunica care o făcea într-un cazan de aramă, într-o zi de toamnă când vântul sufla dinspre vest și gata, ai produs conținut. Oamenii dau like, comentează cu „rețeta, te rog!", și toată lumea pleacă fericită, pregătită să transforme bucătăria în câmp de bătălie.
Ați auzit pe cineva, nu așa, cunosc eu pe cineva care știe pe cineva care i-a povestit de cineva, care face o fasole făcăluită din care dacă guști îți dau lacrimile instantaneu? Așa, necontrolat. Curg lacrimile din tine. Nici nu vreau să pomenesc de ce colivă face respectiva persoană. Plângi în hohote. Despre asta scriu oamenii.
Cartea? Și mai ușor. „Am citit Murakami lângă fereastră, cu un vin roșu și Miles Davis în fundal...", boom, ești un intelectual sensibil. Nimeni nu întreabă care Murakami sau dacă ai înțeles ce-ai citit. Sau dacă Miles Davis nu cumva te-a distras de la povestea cu pisica vorbitoare. Important e că ai ambianță.
Întotdeauna văd scris cum se pregătesc oamenii: lumina perfectă, un vin, pun o muzică în fundal să te bage în stare. Altfel merge cititul și apoi explicația cărții cu așa ceva.
Dar muzica? Ah, muzica e problema noastră colectivă. Ca în familie unde toată lumea știe că mama face totul dar nimeni nu o menționează la cină pentru că ar fi awkward să recunoști că fără ea totul s-ar prăbuși.
Condimentul universal
Gândește-te la asta. Când ai citit ultima oară un articol despre cum să asculți muzică? Nu despre ce să asculți, lista aia o primești săptămânal de la Spotify, algoritmul s-a hotărât deja pentru tine, ci despre cum să o asculți. Despre cum să stai într-un fotoliu, fără telefon, fără carte, fără nimic, doar tu și muzica, ca doi oameni care încearcă să aibă o conversație normală în 2025?
Probabil niciodată. Pentru că ar suna ridicol. „Azi am ascultat Kind of Blue. Doar asta. Am stat pe spate, pe canapea și am ascultat. Am terminat. A fost OK." Ce plictisitor, nu? Unde-i vinul? Unde-i apusul? Unde-s gândurile profunde despre viață pe care le-ai avut în timp ce de fapt te gândeai ce să comanzi la cină?
Mai avem obiceiul s-o ascultăm independent de orice altă activitate? Mănânci, pui muzică. Citești, pui muzică. Conduci, pui muzică. Faci sex, pui muzică (și dacă nu pui, partenerul/partenera se întreabă serios dacă ești psihopat). Chiar și când aleargă, oamenii își pun căști. Parcă tăcerea te-ar ucide.
Muzica a devenit lubrifiantul existențial al civilizației moderne. E peste tot, dar niciodată singură. E mereu pentru altceva, niciodată pentru sine.
Criza cronicarului de muzică
Oamenii își fac liste cu melodii ca și cum ar organiza viața. „Melodii pentru când ești trist", „Melodii pentru când te plictisești", „Melodii pentru când te-a părăsit cineva și vrei să suferi ostentativ". Dar iată problema, muzica devine o explicație pentru emoții, nu emoțiile în sine. „Asculți muzică tristă pentru că ești trist sau ești trist pentru că asculți muzică tristă?" e întrebarea greșită. Adevărata întrebare e: „de ce naiba trebuie să justific muzica cu orice altceva?"
Când scrii despre o carte, scrii despre cuvinte. Când scrii despre mâncare, scrii despre gust. Dar când scrii despre muzică, despre ce scrii? Despre cum te face să te simți? Sună ca horoscop. Despre teorie muzicală? Pierzi 99% din cititori la „progresie de acorduri". Despre ce asculți când faci X sau Y? Felicitări, ai transformat arta în playlist pentru productivitate.
Muzica funcționează prea bine ca adjuvant. Toată lumea scrie despre cina romantică, despre vinul perfect, despre conversația minunată și uită să menționeze că în fundal cânta Chet Baker și că fără el, liniștea dintre propoziții ar fi fost de-a dreptul chinuitoare.
Un exercițiu absurd
Dacă ar fi să facem un exercițiu absurd, am putea crea un top 5 albume pentru lacrimi provocate de fasole.
Jeff Buckley cu „Hallelujah" (sau orice de pe „Grace”) funcționează pentru că vocea lui e construită special pentru catharsis. Literalmente nu poți asculta omul fără să simți că participi la ceva sfânt. Fiecare notă știe exact unde să lovească în sufletul tău. Pui asta lângă o colivă și brusc mâncatul devine ritual.
Johnny Cash cu „Hurt" din „American Recordings” merge unsă pentru că vocea lui poartă povara întregii existențe umane. Când spune „I hurt myself today", vorbește despre tine, despre fasolea aia, despre faptul că totul e temporar și frumos tocmai de-aia. Tremuratul din voce e perfect sincronizat cu tremuratul furculiței tale.
Dmitri Șostakovici cu Simfonia a V-a te rupe pentru că e o criză existențială de 45 de minute pusă pe note. Ascult-o și brusc mâncatul devine luptă interioară. Tensiunea din mișcarea a treia, apoi finalul triumfal, dar gol, e exact ce simți după ce termini o masă excepțională: glorie goală, victorie pirhică, „am câștigat dar la ce preț?"
Amy Winehouse cu „Back to Black” funcționează pentru că durerea ei e atât de specifică încât devine a tuturor. Când cântă despre pierdere, tu te gândești la farfuria goală. Cinismul ei perfect calibrat te pregătește pentru melancolia post mâncare. E soundtrack-ul ideal pentru momentul când realizezi că experiența s-a terminat și nu mai poți s-o trăiești prima oară.
Kendrick Lamar cu „u" de pe „To Pimp a Butterfly” te forțează să te confrunți cu tine însuți. E brutal, e inconfortabil, e perfect pentru introspecție culinară profundă. Când el se ceartă cu sine însuși pe piesă, tu te întrebi dacă meriți fasolea aia. E terapie prin muzică, servită cu mâncare.
Arta completă
Dar iată ce uităm: muzica e singura artă care poate exista complet fără cuvinte și să te facă să plângi ca un copil pierdut în supermarket. Ascultă începutul Simfoniei a 5-a de Beethoven sau „Adagio for Strings” de Barber, nu trebuie să înțelegi nimic, nu trebuie să citești nimic, nu trebuie context. Pur și simplu te lovește, ca o revelație personală, ca acel moment când realizezi că toate alegerile tale în viață te-au adus exact aici, ascultând asta, în acest moment specific.
Și când adaugă și text? Atunci rivalizează cu orice poet. Bob Dylan. Care e un solist ce a câștigat Premiul Nobel pentru că versurile lui au forța și profunzimea literaturii înalte. Sau Leonard Cohen. El e tipul care putea pune existențialismul, religia și dorința carnală în aceeași strofă și să sune perfect organic. „There is a crack in everything / That's how the light gets in" mie îmi pare filozofie pură îmbrăcată în melodie.
Sau, dacă vrei ceva mai recent, uită-te la Phoebe Bridgers. La 30 de ani, fata asta scrie despre depresie, anxietate și dorința de autodistrugere cu o claritate și onestitate pe care majoritatea poeților contemporani doar o visează. „I have this dream where I'm screaming underwater / While my friends are waving from the shore" din „Funeral” și uite cum ai aflat tot ce trebuie să spui despre alienare modernă.
Hozier e un alt tânăr care face muzica să sune ca literatura. „Take Me to Church" e un eseu despre religie, sex și ipocrizie, pus pe muzică. Versurile lui au stratificări ca la Eliot sau Yeats, dar le poți și cânta sub duș.
Concluzia, inevitabila concluzie
Poate ar trebui să ne oprim din a trata muzica ca pe serviciul de catering al artelor, mereu prezent, mereu discret, mereu în fundal la evenimentul adevărat. Poate ar trebui s-o privim ca ceea ce este cu adevărat: singura artă care te poate face să simți totul fără să-ți spună nimic sau care poate să-ți spună totul folosind exact cuvintele pe care tu nu le-ai găsit niciodată.
Fasole făcăluită care te face să plângi? Impresionant. Dar pune „Hallelujah” de Leonard Cohen în fundal și brusc plânsul ăla devine existențial. Sau pune „Mad World” de Gary Jules și brusc nu mai plângi pentru fasole, plângi pentru tot ce ai pierdut vreodată.
Poate că tocmai asta ne sperie la scrisul despre muzică faptul că ar trebui să recunoaștem cât de mult facem pe ea pentru tot ce vrem să simțim. Că fără ea, mâncărurile noastre ar fi mai puțin delicioase, cărțile noastre mai puțin profunde, viețile noastre mai puțin suportabile.
Cenușăreasa invizibilă. Omniprezentă, esențială, dătătoare de sens. Și uitată. Până când dai play.
