Dacă ești ca mine, probabil că ai cel puțin o sută de discuri pe care scrie “capodoperă” și cel puțin treizeci de cărți pe care scrie “trebuie s-o citesci”. Dar momentul magic, în care o piesă pur și simplu absoarbe o carte, asta e Nirvana. Și nu mă refer doar la trupă.
Deci, rock-ul și literatura. Adică, nu vorbim despre un flirt timid la o petrecă unde chitaristul citește Dylan Thomas în pauza de țigară. Vorbim despre ceva mai profund, mai visceral.
Lista asta, pentru că, hai să fim serioși, tuturor ne plac listele, asta-i natura umană, ne fac să simțim că avem control asupra haosului, e despre momentele când proza și power chord-urile s-au întâlnit și au făcut ceva magic. Sau, uneori, ceva profund deranjant. Pentru că nu toate căsătoriile creative sunt fericite, nu? Unele sunt frumos de dezastruoase și te fac să te gândești la ele ani la rând.
The Police și fetișurile interzise
Să începem cu un subiect delicat: “Don’t Stand So Close To Me” (1980) de la The Police. E o piesă pe care o fredonezi la radio, dar a cărei poveste de fond te face să te simți un pic murdar. Sting nu s-a sfiit să recunoască că ideea i-a venit din propria experiență de profesor într-un gimnaziu britanic, genul de situație stânjenitoare pe care o eviți la ședințele cu părinții.
Însă adevăratul sâmbure, catalizatorul care a transformat o anecdotă într-un hit de top, a fost dragostea lui Sting pentru romanul “Lolita” al lui Vladimir Nabokov. A plimbat obsesia asta prin cap aproape un an și jumătate, până când a ieșit versul care pune totul pe masă: “Young teacher the subject of schoolgirl fantasy / This girl is half his age / He starts to shake and cough / Just like the old man in that book by Nabokov.” E combinația perfectă de vinovăție, atracție și referințe literare de înaltă clasă.
Led Zeppelin și tărâmurile fantastice
Apoi, îl avem pe Led Zeppelin. Ei bine, Robert Plant și compania nu erau doar înclinați spre blues și misticism, erau fani foarte serioși ai lui J.R.R. Tolkien. Piesa “Ramble On” (1969) este, probabil, cel mai clar exemplu.
Versul de început, “Leaves are falling all around”, este o parafrază directă a poemului lui Tolkien,"Namárië". Nu-i de mirare că piesa este plină de referințe evidente, gândește-te la mențiunile despre Mordor și Gollum. De altfel, Plant și-a dus admirația mai departe, alte două piese, “The Battle Of Evermore” și “Misty Mountain Hop”, fiind inspirate tot de opera lui Tolkien. Versul de referință din “Ramble On” este: “’Twas in the darkest depths of Mordor / I met a girl so fair / But Gollum, and the evil one crept up / And slipped away with her.”
Metallica și clopotele morții
De la fantezie trec la tragedia războiului, la Metallica și brutalul lor omagiu adus lui Ernest Hemingway cu piesa "For Whom The Bell Tolls” (1984). Piesa e inspirată direct de romanul cu același nume al lui Hemingway.
Dar, ia stați puțin, că povestea e cu buclă. Cartea lui Hemingway, la rândul ei, își trage titlul dintr-o serie de meditații și rugăciuni despre suferință, scrise de poetul John Donne, “Devotions Upon Emergent Occasions”. Chiar Hemingway citează un fragment în prefață: „and therefore never send to know for whom the bell tolls; It tolls for thee”. O piesă inspirată de o carte, inspirată de o meditație. O intertextualitate care te face să-ți dai seama că, indiferent dacă ești John Donne sau James Hetfield, cu toții ne punem aceleași întrebări despre viață și moarte.
“Crack of dawn, all is gone except the will to be / Now they see what will be, blinded eyes to see / For whom the bell tolls / Time marches on / For whom the bell tolls.”
Nirvana și mirosul groazei
Să mergem acum la grunge și la geniul tulburat al lui Kurt Cobain. Pentru el, romanul "Perfume” de Patrick Süskind era o lectură de căpătâi. Și iată piesa: "Scentless Apprentice” (1993) de pe albumul “In Utero”.
Piesa descrie în termeni destul de șocanți pe Jean-Baptiste Grenouille, protagonistul romanului, băiatul născut în hala de pește din Paris, dar înzestrat cu un simț olfactiv ieșit din comun, o superputere transformată în blestem. Cobain a reușit să surprindă pe note teroarea și singurătatea din spatele căutării obsesive a mirosului perfect.
“He was born scentless and senseless / He was born a scentless apprentice.”
Kate Bush și iubirea fără speranță
Și, pentru o notă de lirism pur, avem cazul clasic, Kate Bush și hitul ei atemporal "Wuthering Heights”. La doar 19 ani, Bush a devenit prima femeie care a ocupat locul 1 în topul britanic cu o piesă compusă integral de ea.
Inspirată direct de romanul omonim al lui Emily Brontë, piesa e o scrisoare de dragoste adresată lui Heathcliff de către Cathy, simbolizând povestea de dragoste imposibilă, ruptă de diferențele sociale. E atâta emoție în versurile "Heathcliff, it’s me Cathy” încât îți vine să alergi pe câmpurile Yorkshire-ului, chiar dacă locuiești în România.
“Heathcliff, it's me, I'm Cathy, I've come home. I'm so cold, Let me in-a-your window”
De ce contează?
Așadar, ce ne spun toate astea? Că nu există artă pură. Artiștii nu-și extrag ideile din vid. Când Sting se gândește la Nabokov, când Cobain la Süskind, și când Led Zeppelin vorbește de Mordor, ei nu fac doar referințe culturale deștepte, ei dovedesc că poveștile noastre, indiferent dacă sunt cântate sau așternute pe hârtie, sunt interconectate. E reconfortant să știi că, undeva, pe lumea asta, cineva a ascultat o piesă și apoi a deschis o carte, sau invers, și a simțit exact același fior. Până la urmă, muzica bună e ca o carte pe care nu o asculți, ci o trăiești.
