Iată cum funcționează matematica casetelor video din anii '80: “două filme + spațiu rămas = clipuri video aleatorii”. Era o ecuație simplă, democratică și complet anarhică. Sabrina lângă Modern Talking lângă Sandra lângă, dacă aveai noroc, Depeche Mode sau Duran Duran. Nimeni nu plănuia nimic. Nimeni nu curatoria nimic, dar ce frumos era.
Și apoi, la finalul finalului unei casete (nu mai știu ce film, probabil ceva cu Chuck Norris sau Van Damme), a apărut This Mortal Coil cu "Song To The Siren".
Nu pot să-ți spun anul exact. Probabil 1986. Cu siguranță înainte să aflu că fata care cânta se numea Elizabeth Fraser și că nu era nebună, deși un șmecher care vindea viniluri în fața magazinului Muzica susținea contrariul. "E o nebună," spunea el cu admirație. "Elizabeth Fraser. Cocteau Twins. Nu înțelegi versurile oricâtă engleză știi."
Am notat numele pe ultima pagină a caietului de matematică, acolo unde țineam lista secretă, nume de trupe care nu apăreau în Ghidul Danielei Caraman Fotea care biblia oricărui colecționar amator serios.
Lucruri pe care le-am aflat mai târziu
"Song To The Siren" era un cover. Originalul aparținea lui Tim Buckley, scris în 1967 pe versurile lui Larry Beckett. Buckley înregistrase o versiune live la televiziune care devenise celebră, dar cea de pe disc, apărută trei ani mai târziu, era complet diferită, mai închisă, mai sumbră, ca și cum și-ar fi pierdut speranța între timp.
Apoi, în 1980, doi tipi, Ivo Watts-Russell și Peter Kent, au început 4AD, o casă de discuri care avea să semneze cu Modern English, Dead Can Dance, Cocteau Twins și mai târziu cu Bon Iver și The National. Watts-Russell s-a crezut creativ (unele lucruri splendide ies din astfel de iluzii) și a decis să facă un proiect colectiv: This Mortal Coil.
Pentru single-ul lor, Modern English au compus o piesă de nouă minute pentru fața A. Pentru fața B, Ivo a rugat-o pe Liz Fraser să facă un cover după obsesia lui recentă, Tim Buckley.
Rezultatul? Devastator.
De ce versiunea Liz Fraser este cea adevărată (deși nu e)
Primele secunde sunt doar chitară acustică și vocea ei, fragilă, eterică, ca și cum ar pluti undeva între somn și trezie. Este o voce neobișnuită care nu folosește cuvinte ca să comunice ci ca să creeze atmosferă, textură, emoție pură. Aici, în "Song To The Siren", Liz cântă cuvintele lui Beckett, cuvinte reale, inteligibile, dar le modelează ca pe plastilină.
"I'm as puzzled as the newborn child / I'm as riddled as the tide"
Vocea ei urcă și coboară ca valurile despre care cântă, dar nu dramatic, nu teatral. E subtil, organic, ca respirația. Robin Guthrie, partenerul ei muzical din Cocteau Twins, adaugă chitara sa caracteristică, are un reverb care sună ca ecouri ale ecourilor.
La jumătatea piesei, când majoritatea artiștilor ar construi spre un climax, Liz face exact opusul: se retrage. Vocea devine și mai imaterială, mai distantă, ca și cum s-ar depărta încet pe mare, exact ca sirena din versuri.
Dacă Tim Buckley cânta despre durere, Liz Fraser este durerea transformată în sunet.
Aproape 30 de artiști au încercat să acopere această piesă, Robert Plant, George Michael, Bryan Ferry, Sinead O'Connor (care a ascultat-o în 1985, la 17 ani, la o lună după ce mama ei murise într-un accident de mașină). Toți au încercat. Nimeni nu s-a apropiat de varianta lui Liz, pentru că nimeni altcineva nu a înțeles că piesa nu trebuie cântată, trebuie simțită ca un vis pe care îl uiți în momentul în care te trezești, dar care îți rămâne în trup toată ziua.
“Song To The Siren” face parte dintr-o specie rară, a pieselor profund influente dar care nu au fost vreodată hit-uri și a căror descriere este venită, parcă, din versurile lui Blaga: “Visând, intrezărim prin doruri, latente-n pulberi aurii, paduri ce ar putea sa fiesi niciodatã nu vor fi.”
Și totuși, cel mai important lucru despre această piesă nu e că e perfectă (deși e). E că a apărut la finalul unei casete video, întâmplător, între Sandra și cine știe ce altceva.
Așa se întâmplă cu muzica care contează cu adevărat. Nu o cauți. Te găsește ea.
