Știrea a lovit fix așa cum te-ai aștepta de la o veste despre un rocker: brusc și parcă în plin acord, deși nu era genul de acord pe care voiai să-l auzi. Adrian “Artan” Pleșca a plecat. Solistul de la Timpuri Noi și Partizan. Fără el, peisajul muzical românesc devine mai sobru, mai așezat și, Doamne, mult mai plictisitor.
Genul ăsta de veste te face să te întrebi: câți oameni o să pună "Perfect" azi și zilele care urmează, iar apoi se va așterne tăcerea?
Artan nu a fost un idol de pus pe perete, genul de star cu zâmbet perfect. El a fost sunetul perfect pentru când ești sătul. Sătul de șefi, sătul de taximetriști, sătul de politică, sătul de tine însuți. El reușea să transmită prin versuri, chiar dacă erau scrise de Iliescu sau de Moldovan, toată esența mizeriei sociale.
Dacă ai crescut în anii '90 și 2000, Timpuri Noi au fost un soi de manual de supraviețuire. Când ziceai "Helga", știai despre ce e vorba, cocalarul îndrăgostit, când spuneai “Stere”, știai că vorbești de parvenitul român. Când ascultai "Perfect", realizai că nimeni nu e perfect, dar Artan, cu vocea aproape disprețuitoare, a făcut din toate imperfecțiunile un manifest.
Vocea lui, caldă, cu un vibrato de om care a dormit pe bancheta din spate a unui autobuz și a fumat un pachet de țigări înainte de micul dejun, suna adevărat. Era o diferență enormă între el și orice alt cântăreț care se strofoca să sune "frumos". Ceilalți voiau să sune bine. Artan voia să sune real.
Când s-a spart Timpuri Noi și a apărut Partizan, am simțit cu toții o ușoară strângere de inimă, ca la o despărțire dureroasă de liceu. Dar Artan a mers înainte. Acolo, în Partizan, a scos probabil cel mai cinic și mai catchy cântec al său: "Fata Mea".
Asta știa el să facă: să ia lucruri banale sau crude și să le transforme în melodii. Constatări simple. Așa sunt lucrurile. Acum, când nu mai e, rămâne golul. Și muzica, desigur. În seara asta, pun pe repeat "Albele furtuni". Nu ca să-l plâng pe Artan, ci ca să-mi amintesc că, în ciuda a tot, am avut ocazia să ascult un om care, ani de zile, a refuzat să mintă frumos.
În ultima parte a vieții, el a continuat să cânte, dar drumul a devenit vizibil mai greu. În ciuda talentului, Artan a avut, constant, propriile sale lupte care s-au reflectat în aparițiile publice. Au fost derapaje, semne vizibile că valul vieții l-a luat și l-a spart.
Filozofia romantică definește furtuna nu doar ca fenomen meteorologic, ci ca simbol al Revoluției, al unei schimbări violente, dar necesare. Artan a întruchipat perfect această furtună în rock.
Viața lui, cu tot cu genialitate și vulnerabilitate, a fost o stare de asalt constant împotriva conformismului. El a distrus clișee și a construit un nou limbaj bazat pe ironie.
Și exact despre acestă forță de neoprit a cântat el în "Albele Furtuni":
"Valuri, valuri, greu se sparg, / Valuri de granit,"
"Din ocean învolburat, dor de ape-adînci, / Răzvrătite-n albele furtuni."
Artan a fost acel val de granit. A lovit constant în conformism și s-a spart de propriile limite. Furtuna lui personală, fragilitatea, derapajele, nu au anulat revoluția muzicală, poate chiar au amplificat-o. Artan nu a pretins niciodată că e perfect. A cântat din mijlocul propriei furtuni despre furtuna tuturor.
Ceea ce rămâne e o discografie care sună la fel de bine azi ca acum douăzeci de ani, dar mai rămâne și o lecție simplă: poți fi furios, imperfect și onest în același timp. Artan a fost toate acestea.
În seara asta, câteva mii de oameni vor pune "Perfect", sau”Vecina”, sau “Imigrant U.S.A.”, sau “Albele furtuni”, ca mine, pe repeat. Pentru că au nevoie să audă pe cineva care vorbește fără filtru. Adrian Pleșca a făcut asta ani de zile.
Atât.
