Ce poveste cu Phoenix... Mai ales în anii '80, când legenda a avut cea mai mare amploare. Era ceva cu care nu te lăudai, n-am vorbit în gura mare despre ei, era un fel de complicitate pe care o ascundeam sub gesturi. Iar discurile lor le ascultam rar la pick-up de teama de a nu le uza, pentru că știam că altele nu mai aveam de unde lua, decât foarte greu.
Asta spune ceva esențial despre felul în care muzica devine importantă cu adevărat. Momentul în care trebuie s-o protejezi, când devine un secret pe care îl păstrezi aproape de tine. Nu m-am mai întâlnit sentimentul ăsta la niciun artist pe care l-am ascultat de 45 de ani încoace. Discurile Phoenix au fost obiecte fizice care te obligau la respect. Știam că fiecare ascultare le uzează imperceptibil, că acul mănâncă încet din șanț, simțeam pe lângă bucurie și o durere, uneori chiar fizică, acul părea că-mi zgârie mie pielea. Poți înțelege asta?
Preambul
“Cantafabule” a apărut în 1975. Există albume care te întâmpină cu brațele deschise și te lasă să intri lin în universul lor, îți șoptesc la ureche și te conving încetul cu încetul că merită să le acorzi timpul tău. “Cantafabule” face excepție de la exemplele astea ideale. Te întâmpină altfel. Intri într-o mănăstire uitată, unde pe pereți, în loc de sfinți, sunt zugrăviți scarabei, păsări ciudate, balauři, aspide, vasiliști sau inorogi, iar aerul miroase a tămâie veche și a busuioc. Și acolo, în lumina slabă a lumânărilor, cu un sintetizator Moog în loc de orgă liturgică și cu o baterie care bate precum inima unui gigant adormit, trupa Phoenix îți cântă despre sfârșitul lumii și despre renașterea ei, despre fiare din hronici și despre cum te poți salva pe tine însuți dacă accepți să arzi complet și să renașți din propria ta cenușă.
Așa începe “Cantafabule” și nimeni nu te avertizează că va dura aproape peste 70 de minute. Și nimeni nu îți spune că vor fi momente când vei simți că te afli undeva între un ritual păgân și o slujbă ortodoxă transmisă prin amplificatoare. Și nimeni nu îți explică de ce, la jumătatea drumului, Phoenix decide brusc să cânte despre rock and roll ca și cum toată gravitatea de până atunci ar fi fost o farsă (am reascultat discul și mi-am dat seama că primul meu promo la emisiunea de rock pe care-o făceam acum 30 și ceva de ani avea o secvență din “Pasărea Roc...k and Roll”, începea la minutul 5).
La final, când ultimele acorduri ale “Păsării Phoenix” se sting, devine evident că Phoenix a găsit o metodă de a spune lucruri pe care autoritățile le interziceau. Mesajul a fost băgat în bestiare medievale (explic mai târziu ce-s alea) pentru că cenzura comunistă se pricepea mai greu metafore cu inorogi și balauri. Inteligent, dacă stai să te gândești.
“Cantafabule” este albumul care, în 1975, a reușit să fie deopotrivă vechi și modern, românesc și universal, ascultabil de adolescenți pe stadioane și descifrabil de intelectuali în biblioteci. Este o anomalie frumoasă, o eroare istorică care s-a dovedit a fi exact ceea ce România avea nevoie în acel moment și, surprinzător, exact ceea ce mai avem nevoie și acum, la cincizeci de ani distanță, când încă nu am terminat de învățat cum să renaștem din propriile noastre cenușe.
Eroarea titlului
Albumul a apărut cu o eroare tipografică care a devenit legendă, coperta primei ediții din 1975 prezintă titlul “Cantofabule", când de fapt denumirea corectă este “Cantafabule". Titlul "Cantafabule", pe lângă faptul că este o contracție muzicală inteligentă, acționează și ca o declarație de principii, ce definește întreaga arhitectură a operei.
Prin alegerea acestui neologism savant, Phoenix a găsit soluția și a extras din istorie un cod cultural perfect pentru a dribla cenzura.
De fapt, titlul invocă genul obscur medieval chantefable (cântă povestea), un gen hibrid, unic, al cărui singur exemplar supraviețuitor, “Aucassin și Nicolette”, este cunoscut de puțini. Mi-a luat mult timp să mă documentez și să înțeleg că asta e cheia, prin care Phoenix semnalează că albumul este o operă totală, unde proza ritualică (recitativul lui Florian Pittiș) se lipește organic de versul cântat și dă o coeziune conceptuală de șaptezeci de minute.
Prin evocarea unui gen atât de nișat, trupa și-a asigurat o bază de arhaism. A creat un strat de referințe culturale atât de adânc și de specializat încât cenzura comunistă, familiarizată doar cu dogma și propaganda simplă, a devenit ignorantă în fața subtilităților medievale și a metaforelor cu balauri și inorogi. Rezultatul este o anomalie estetică. “Cantafabule” e o operă care folosește un cadru vechi, bestiarul și chantefable-ul, pentru a transmite un mesaj surprinzător de modern, universal și subversiv. Așadar, discul confirmă că modernitatea autentică se realizează prin reconfigurarea trecutului și convertește o limitare politică într-o virtuozitate stilistică.
Cum sună și ce își propune
Phoenix și-a propus să construiască o operă rock totală bazată pe un bestiar din secolul al XIV-lea, inspirat de cartea lui Dimitrie Cantemir “Istoria ieroglifică", dar și de bestiare medievale precum “Fiore di virtù" și cărți populare românești precum “Floarea Darurilor". “Istoria” lui Cantemir se consideră a fi una dintre primele încercări de roman politic-social în literatura română, personajele reale, oameni de rang, domnitori, boieri, sunt camuflate sub înfăţişarea de animale sau păsări. De exemplu, Cantemir însuşi ar fi reprezentat printr-un “Inorog”.
Dar ce este, la urma urmei, un bestiar? În Evul Mediu, bestiarul era o antologie ilustrată de animale reale și imaginare unde fiecare creatură devenea simbol al virtuților sau viciilor umane, unde leul nu era doar leu, ci reprezentarea puterii divine, iar inorogul era puritatea incarnată. Aceste volume didactice și-au început existența în lumea antică cu “Physiologus”-ul care a preluat și adaptat cunoștințe din Aristotel, Herodot și Pliniu, dar cu scop moralizator creștin. Cartea a transformat informațiile despre animale în parabole religioase, apoi au fost preluate de creștinii medievali care vedeau în fiecare creatură o manifestare directă a divinității, un alfabet prin care Dumnezeu vorbea despre bine și rău, despre mântuire și pierzanie. Pentru Phoenix, în 1975, reînvierea acestui gen medieval era o strategie de supraviețuire, dacă nu poți vorbi direct despre prezent, vorbești prin alegorii atât de vechi încât cenzura nici nu știe să le citească.
Și albumul Phoenix chiar face treaba unui bestiar medieval autentic. Duhurile animalelor simbolice sunt chemate pe rând, fiecare cu lecția sa morală ascunsă în mit, de la cele mai nevinovate (scarabeul și inorogul) la cele periculoase, culminând într-un conflict cosmic numit “Zoomahia", pentru ca totul să se încheie cu imnul dedicat Phoenix-ului ca simbol al renașterii. Înregistrat în condiții de cenzură comunistă, materialul a reușit să pătrundă prin plasele ideologice tocmai datorită arhaismului voit exagerat.
Forma, limbajul
Versurile aparțin a doi cărturari de excepție, Șerban Foarță și Andrei Ujică, care au scormonit în bestiare medievale și folclorul românesc pentru a crea texte arhaice ce par transcrise din manuscrise uitate în mănăstiri. Invocația de deschidere, recitată de Florian Pittiș, este o capodoperă a limbajului alchimizat, “.. A psevdofiarelor cânt viaţa-neviaţa, care nu se trece ca topită gheaţa, nu se risipeşte în văzduh ca ceaţa, nice nu se rumpe ca subţire aţa…", unde fiecare cuvânt parcă a fost scos dintr-un palimpsest.
Există aici o îmbinare deliberată, o alchimie a imaginilor care împletește creștinismul cu păgânismul, legendele românești cu bestiarele occidentale. Piesa “Norocul inorogului" cuprinde chiar versuri în franceză veche, “Par une pulcele est prise, or oyez en quelle guise”, de Philippe de Thaon, cântate în dialectul medieval al secolului al XVII-lea. La “Cântic-lu a cucuveauă-lliei", textul este inspirat din texte macedo-române (“Ş-oamiñil’i tuț au murită”) de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Foarță și Ujică au reușit performanța remarcabilă de a scrie texte savante care să fie înțelese deopotrivă de inițiați și de neofiti, adolescenții cântându-le extaziați pe stadioane fără să le înțeleagă pe deplin sensul filosofic și religios.
Tema centrală
Albumul dezvoltă ideea renașterii prin foc purificator, ciclul veșnic al existenței la un nivel superior. Fiecare animal din bestiar poartă o încărcătură simbolică, inorogul vorbește despre iubirea imposibilă, balaurul despre necesitatea unui voievod salvator (“Numai un voievod / Ar putea biet norod / Să te scape de tot / Dă-al balaur"), vasiliscul și aspida despre confruntarea dintre bine și rău, sirena despre dragostea ca nemurire tragică. Toate poveștile merg către finalul apocaliptic “Zoomahia" (războiul fiarelor), urmat de “Pasărea phoenix” ca manifest al reînvierii. Refrenul care încheie albumul, “Fie să renască numai cel ce har / Are de-a renaște, curățit prin jar, / Din cenușa-i proprie și din propriu-i scrum, / Astăzi ca și mâine, pururi și acum", a devenit un imn generațional, o chemare la rezistență spirituală în România comunistă. Versurile au fost inscripționate pe sicriul lui Nicu Covaci în august 2024, iar la aproape 50 de ani de când au fost cântate are puterea de durată a mesajului.
Primul single
Albumul dublu nu a avut un single în sensul comercial occidental, întrucât industria muzicală românească din epoca comunistă funcționa după alte principii. Întregul material a fost lansat ca operă unitară în 1975, sub forma unei lucrări conceptuale care trebuia ascultată de la cap la coadă.
Prima piesă și cea mai lungă, “Invocație" (peste 10 minute), a fost introducere programatică, fiind interpretată în turnee și concerte ca deschidere rituală. Spectacolele de promovare a dublului LP s-au numit “Însă eu..." și au avut elemente scenice inedite, caprele de lemn ale lui Valeriu Sepi și, după ce Covaci a renunțat la Ovidiu Lipan Țăndărică pentru turneul inițial, ceata dubașilor din Brănești. Piesa finală, “Pasărea phoenix", a devenit de facto cel mai emblematic moment al albumului, reluată obsesiv în concerte.
Analiza versurilor
Să luăm “Invocația" ca exemplu, textul este o chemare rituală către fiare din hronici și bestiare, unde fiecare strofă adaugă un strat de complexitate simbolică. Versurile “Pre voi, fiare heralde: alde Pardosu', alde Irog-inorogu', vă rog, să vă iviți!", readuce la viață o lume arhaică în care animalele erau heraldice, purtătoare de sensuri morale și filosofice. Muzica construiește o atmosferă de misticism tribal, chitara și sintetizatorul Moog creează un ritm apăsat, aproape doom metal avant la lettre, în timp ce vocile (atât cele principale, cât și corul) amplifică cadrul ritual. Piesa alternează între pasaje intense și momente de respiro și construiește suspansul până când, în jurul minutului 7, totul revine într-un crescendo final ce anunță sfârșitul invocației prin refrenul “Fie să renască".
În “Uciderea balaurului", versurile devin un manifest politic mascat: “Numai un voievod / Ar putea biet norod / Să te scape de tot / Dă-al balaur". Versurile sunt o critică voalată la adresa lipsei unui lider salvator în România comunistă și au reușit, miraculos, să treacă de cenzură. Muzica este hard-rock turbulent, cu solo-uri furioase de chitară și pian care sugerează violența luptei cu monstrul.
La “Delfin, dulce dulful nostru", Phoenix construiește unul dintre cele mai rafinate momente prog-rock românești, piesa începe întunecos, cu un bass grav, apoi se descompune în schimbări de ritm și atmosferă, de la pasaje melodice la explozii de intensitate. Versurile vorbesc despre delfinul ca frate dulce și protector (“Dulce Dulf, fratele nostru eşti. Dulce Dulf, frate bun între peşti.)”, iar orchestrația electronică (sintetizatoare, orgă) îmbracă conceptul într-o sonoritate spațială.
“Cântic-lu a cucuveauă-lliei" este o capodopera emoțională, șapte minute de dramă condensată, cântată în dialect macedo-român, unde cucuveaua devine mesagerul morții și al durerii. Interpretarea vocală a lui Mircea Baniciu este magistrală, iar muzica construiește tablouri care amplifică sensibilitatea tragică a versurilor. Corurile sunt printre cele mai frumoase din rock-ul românesc.
Ce funcționează?
Funcționează povestea fantastică ca structură, Phoenix reușește să creeze o călătorie inițiatică prin lumea bestiarului fără să cadă în didacticism sau în folclorul ilustrativ. Animalele sunt simboluri vii: inorogul (puritatea și iubirea imposibilă), scarabeul (transformarea și renașterea în cultura egipteană), delfinul (prietenia și salvarea), balaurul (răul absolut care necesită un erou), vasiliscul și aspida (dualitatea bine-rău), sirena (seducția fatală), pasărea Roc (forța elementală din “O mie și una de nopți"), cucuveaua (presimțirea morții), și în final Phoenix-ul (renașterea veșnică). Diversitatea creaturilor, unele reale (delfinul, cerbul, aspida, cucuveaua), altele imaginare (inorogul, pasărea Calandrinon, vasiliscul, sirena, Phoenix), realizează o îmbinare de influențe, iar experiența este transformată într-un mesaj universal.
Funcționează și versatilitatea stilistică, albumul trece cu dezinvoltură de la medieval (“Norocul inorogului", cu clavecin și flaut), la beat '60s (“Scara scarabeului"), la prog-rock complex (“Delfinul"), la hard-rock (“Uciderea balaurului"), la folk autentic (“Știma casei", cu flautul), până la proto-space rock (“Zoomahia", cu influențe de pe “Dark Side of the Moon"). Tocmai această capacitate cameleоnică de a absorbi genuri menține albumul dinamic pe tot parcursul celor aproape 70 de minute.
Funcționează calitatea interpretării, Mircea Baniciu livrează probabil cele mai emoționale vocalize din cariera sa, Nicolae Covaci compune și cântă cu o maturitate rock deplină, Josef Kappl aduce o soliditate bass-istică, Günther Reininger face minuni la sintetizator și orgă, iar Ovidiu Lipan Țăndărică imprimă o forță tribală bateriei.
Ce enervează?
Lungimea excesivă poate deveni o povară, aproape 70 de minute de concept album necesită o atenție susținută pe care nu orice ascultător o poate oferi. Totuși, există momente în care albumul pare să se piardă în propriile sale ambiții, mai ales în tranziția dintre piese, unde uneori se simte o anumită lipsă de coeziune, chiar dacă conceptual totul se leagă.
“Scara scarabeului" rupe brusc atmosfera construită laborios de “Invocație" și “Norocul inorogului", cele două minute și jumătate de optimism beat-style par un răgaz prea trivial după aproape 15 minute de ritual mistic. Deși plăcută în sine, piesa pare un moment de popularitate ușoară care contravine gravității conceptuale.
“Pasărea Roc...k and Roll" este o parodie auto-ironică, Phoenix își ia peste picior propriul statut de rock star printr-o piesă care joacă cu referința la pasărea Roc din “O mie și una de nopți", dar transformată în rock and roll. Ironia funcționează teoretic, dar, sincer, piesa vine după “Sirena" și înainte de momentul greu, “Cântic-lu a cucuveauă-lliei", creând o ruptură tonală care diluează impactul emoțional. Ponderile nu sunt echilibrate perfect, discul întâi este mai dens și mai reușit decât al doilea, unde apar aceste momente de respiro care, deși explicabile în logica unui concert live de peste o oră, pe disc par să întrerupă fluxul. “Filip și cerbul" și “Vasiliscul și aspida", deși solid compuse de Josef Kappl, nu ating intensitatea pieselor lui Covaci de pe discul întâi.
Limbajul arhaizant oferă provocări ascultătorul modern, expresii ca “pre voi", “dac-o să", “alde Pardosu'" reprezintă autenticitate istorică, dar cer un anumit bagaj cultural pentru a fi apreciate. Pentru generațiile tinere neobișnuite cu bestiare medievale și cu registrul liturgic al limbii române vechi, accesul la album poate fi dificil fără o pregătire prealabilă.
Concluzie
Să fim sinceri, majoritatea discurilor lansate în ’75 erau doar... discuri. Dar “Cantafabule” a fost o monedă de schimb. Nu conta ce era pe vinil, ci ce făcea vinilul să se întâmple între cei care îl ascultau. Era un spațiu de întâlnire (fizică și mentală) în afara controlului, pentru că Phoenix le-a dat limbajul codat prin care să știe că nu sunt singuri. Ceea ce, în ’75, era un lucru enorm.
Asta ne aduce la esența mesajului său care, la o jumătate de secol distanță, încă mă lovește. Secretul a fost că au folosit subtilitatea ca armă. Cenzura știa să caute cuvinte-cheie politice, dar era penibilă la descifrat metafore medievale despre balauri și inorogi. Phoenix a mutat lupta pe un teren pe care cenzorii nu-l cunoșteau: filologia și mitul. Discul a fost o gaură neagră culturală, cenzura nu a putut interzice ce nu a înțeles. Această mărturie a rezistenței arată că stilul și complexitatea sunt forme de rezistență la fel de eficiente ca orice manifest.
De aceea discul contează și azi. Într-o epocă a playlist-urilor și a atenției fragmentate, “Cantafabule”, opera de 70 de minute, este un Antidot, dar care cere răbdare și scufundare, pentru că valoarea profundă necesită efort. Ne arată, de asemenea, că poți fi universal (prin prog-rock), dar și profund local (prin folclor și arhaisme). Mesajul despre lupta cu "balaurii" și renașterea din propria cenușă nu este expirat, ci este un imn etern la integritate spirituală.
Mărturia rezistenței arată că, asemenea păsării mitice pe care o invocă, opera și-a găsit propria metodă de reînnoire continuă și își confirmă statutul de model cultural astăzi și în viitor.
Prin Phoenix mitul, simbolul și frumusețea refuză să moară.
