Robert Plant la Tiny Desk, mai aproape de rădăcini, mai departe de Zei

Să fim onești. Când auzi Robert Plant, prima imagine care îți vine în minte este Muntele Olimp al rockului, părul de blond zburând, el urlând despre dragoni, “Whole Lotta Love”, “Imigrant Song” sau “Stairway To Heaven”, în timp ce un stadion întreg pare pe cale să leviteze. Ei bine, uită de asta.

L-ai văzut pe Robert Plant la NPR, la faimosul “Tiny Desk Concert”? Zeul rockului nu mai e pe tron, ci stă pe un scăunel în fața unui birou plin cu bibelouri. E acolo, la 77 de ani, alături de trupa lui de folk-acustic, Saving Grace, iar singura busculadă e cea de instrumente acustice. Sunt șase oameni, un violoncel, un banjo și o armonică, înghesuite la propriu. Gluma lui Plant, că-i “exact ca la Live Aid”, pentru că “nu mă puteam auzi nici acolo” arată că simțul umorului nu i-a ruginit.

Setlist: o lecție de istorie muzicală

Nu a fost un concert de hituri. Nu, domnule. A fost o lecție de istorie muzicală predată de un profesor care a văzut de unde a pornit totul. Piesele sunt luate în mare parte de pe albumul trupei, Saving Grace, un proiect care arată că Plant a lăsat în urmă "cariera confortabilă" și se afundă în rădăcinile muzicii.

"Gospel Plough" (tradițional), "Higher Rock" (Martha Scanlan), "Everybody's Song" (Low), "It's a Beautiful Day Today" (Moby Grape) și… și "Gallows Pole" (tradițional, cântat și cu Led Zeppelin pe “Led Zeppelin III”)

Cine se aștepta la cover după Low? Serios. O trupă indie-rock lentă și melancolică? Nu-i asta muzica pe care o ascultă cineva care a inventat rockul pentru stadion. Dar asta e frumusețea, nu-i așa? Plant, cu vocea lui Suzi Dian alături, transformă totul într-un peisaj care se poate afla undeva la granița dintre Anglia și cultura celtică, adică "English-cana," cum a numit-o el.

Momentul așteptat și digerat

Și apoi vine, la final. Piesa pe care o aștepta toată lumea, piesa care te leagă de trecut, dar care nu se află pe album: "Gallows Pole". Piesa folk-blues pe care a preluat-o inițial de la Lead Belly și a pus-o pe “Led Zeppelin III”.

Sper că nu te aștepți la varianta de acum 55 de ani. Nu e balada care devine un urlet sălbatic. Aici, e o versiune calmă, întunecată, aproape mistică, cu violoncelul lui Barney Morse-Brown care adaugă un fior medieval. Plant face o reîntoarcere la sursa cântecului, nu la versiunea lui rock.  Dar alegerea ei, mie îmi spune cât de mult și tare este legat Plant de piesa asta, pentru că la reuniunea cu Page din ‘94, pe proiectul "No Quarter: Jimmy Page and Robert Plant Unledded" ea este inclusă. Spre deosebire de versiunea acustică de pe “Led Zeppelin III”, și de cea minimalistă de la Tiny Desk, versiunea “No Quarter” este dramatică, orchestrală și plină de instrumente exotice. Au folosit tobe marocane, un hurdy-gurdy (un fel de instrument cu coarde acționat de o manivelă) și percuții tribale. Piesa a devenit aproape mistică, cu o intensitate diferită de original.

Asta e ce face Plant acum. Nu încearcă să fie Zeul de Aur al Rockului. Încearcă să fie un muzician care caută neîncetat, un arheolog al sunetului. Și e reconfortant, dar și o dovadă că a fi o legendă nu înseamnă să te agăți de trecut, ci să-l folosești ca pe o busolă către un nou teritoriu, un loc unde, în cele din urmă, poți demonstra că muzica e despre rădăcini, nu doar despre recorduri galopante de vânzări.

ARTICOLE DIN ACEEAȘI CATEGORIE