Amintirea lansării albumului “25”, în toamna anului 2015, este mai mult o amintire a unei întreruperi de program, a unei pauze forțate în ritmul sufocant al culturii pop. Discul, mai mult decât o simplă adăugare la discografia cuiva, a fost, fără echivoc, momentul în care industria muzicală, obișnuită cu vânzările fragmentate și descărcările anemice, a trebuit să-și recalculeze absolut toate estimările, deoarece Adele a demonstrat că regulile economice vechi pot fi resuscitate de o forță artistică singulară.
Când lumea se oprește pentru o baladă
Această revenire, după un hiatus de câțiva ani în urma succesului monumental al discului “21”, care vânduse peste 30 de milioane de exemplare, a fost întâmpinată nu doar cu anticipare, ci cu o presiune aproape apocaliptică, sugerând că orice ar fi livrat artista, ar fi fost, inevitabil, măsurat împotriva unui monument cultural deja cimentat.
Cifrele pe care le-a generat “25” nu sunt doar impresionante, ele sunt ridicole și plasează albumul într-o categorie economică proprie, o categorie în care singurul competitor serios al lui Adele este, cel mai adesea, ea însăși. De exemplu, în Statele Unite, albumul a înregistrat 3.38 milioane de copii vândute doar în prima săptămână și a stabilit un record absolut (pentru acea vreme) pentru vânzările dintr-o singură săptămână de când Luminate Data a început să urmărească achizițiile în 1991. Faptul că acest disc a vândut, în cele din urmă, peste 20 de milioane de exemplare la nivel global confirmă că nu vorbim despre un simplu succes pop, ci despre o anomalie sociologică, un eveniment care forțează un fel de respect uimit și anulează, parcă, dreptul la o critică prea acidă.
Cu toate acestea, receptarea critică a albumului, deși a fost în general favorabilă cu un scor Metacritic de 7.8, a indicat o reținere semnificativă. Disonanța între triumful comercial absolut și o laudă critică rezervată reprezintă paradoxul central al albumului “25”. Când un artist concurează doar cu propriile sale recorduri anterioare, presiunea nu se mai concentrează pe inovație, ci pe conservarea formulei câștigătoare. Se creează astfel o situație artistică în care succesul devine atât un scut împotriva eșecului, cât și o închisoare stilistică, obligând-o pe Adele să bătătorească “aceleași cărări și să exploreze aceleași tonalități”. Mulți critici au sugerat că albumul este “ușor obișnuit” și lipsit de varietate, fiind salvat, de cele mai multe ori, doar de calitatea incontestabilă a vocii sale. Triumful “25” este, așadar, mărturia unei piețe masive care, atunci când vine vorba de emoție, pare să recompenseze confortul familiar mai mult decât curajul de a te duce spre lucruri noi.
Cum sună și ce-și propune
Dacă “21” a fost, așa cum însăși Adele l-a descris, un “album despre despărțire”, “25” reprezintă tranziția logică și inevitabilă către un “album despre împăcare”, o reconectare nu doar cu sinele, ci și cu fantomele trecutului. Maturizarea lirică implică o schimbare de perspectivă, mutând accentul de la furia specifică a inimii frânte la o nostalgie profundă și o melancolie generalizată privind trecerea timpului. Tonul dominant este melancolic, dar nu alunecă în disperare absolută. Piese ca “Remedy” și “Water Under the Bridge” oferă un contrapunct și injectează discul cu un sentiment de putere și speranță matură. “Remedy”, de exemplu, poate trece ca jurământ de sprijin necondiționat: “When the world seems so cruel / And your heart makes you feel like a fool / I promise you will see / That I will be your remedy”.
Adele a atacat “25” cu o echipă eclectică de producători, de la titanul pop Max Martin (al cărui aport la “Send My Love” a fost inspirat ritmic de Taylor Swift) la excentricul Danger Mouse (care a produs aluzia gospel-organistică din “River Lea”). Deși această colecție de genii părea să promită o explozie stilistică, mare parte din album a rămas fidel baladei melodramatice soul-pop pe care fanii o așteptau.
Forța unificatoare absolută a albumului a fost cel care a mixat discul, Tom Elmhirst, responsabil pentru nouă dintre cele unsprezece piese . Nucleul sound-ului “25” este, fără îndoială, vocea lui Adele, descrisă ca fiind “intimă, dureroasă, obsedantă, arhaică și caldă” . Elmhirst a urmărit ca interpretarea, deși puternică și matură, să păstreze un element de vulnerabilitate, mixând versul din “Hello” pentru a fi “intim, mai uscat și mai conversațional”.
Poate cea mai importantă decizie tehnică a fost asigurarea unei ambianțe vocale constante, obținute prin utilizarea camerelor de reverberație de la Capitol Studios din Los Angeles (cele construite de Les Paul în anii 1940) . Aceste camere acustice organice, considerate unice, au conferit vocii o senzație de spațiu și profunzime, chiar dacă piesa era înregistrată în altă parte .
Forma, limbajul
Forma albumului 25 este predominant conservatoare, centrată pe aranjamente dramatice de balade, multe dintre ele avansând într-un ritm destul de glacial. Deși albumul prezintă câteva piese mai ritmate, precum “Water Under the Bridge”, discul în ansamblu nu reușește să rivalizeze cu dinamismul și caracterul jucăuș al unor piese ca “Rumour Has It” sau “Rolling In The Deep” din repertoriul anterior.
Lipsa unei varietăți instrumentale semnificative face ca albumul, deși ușor de parcurs, să se poată contopi într-o baladă plictisitoare pentru unii ascultători, dependența de vocea lui Adele fiind singurul factor distinctiv constant .
Analiza lirică a pieselor de pe “25” arată o dependență puternică de figuri de stil menite să amplifice miza emoțională. Am identificat utilizarea a cel puțin zece tipuri de limbaj figurat, inclusiv metaforă, similtudine, personificare, paradox și, cel mai frecvent, hiperbolă.
De exemplu, hiperbola este esențială. Când versurile devin mai puțin specifice (și, implicit, mai puțin urgente) decât cele scrise sub impulsul furiei din “21”, intensitatea emoțională trebuie menținută prin supra-dimensionarea retorică. Vocea agresivă a lui Adele, care poate atinge note foarte înalte, este folosită pentru a umple golul lăsat de versurile generaliste, convingând ascultătorul că miza este, în continuare, una de viață și de moarte.
Tema centrală
Tema centrală se mută de la furia specifică a inimii frânte la o nostalgie profundă și o melancolie generalizată privind trecerea timpului. La 25 de ani, Adele Adkins nu mai este doar o iubită părăsită, ci o mamă care se gândește la noțiunea de regret, la noua iubire și, cel mai important, la dorința de a se reconecta cu versiunea sa mai tânără.
Maturizarea lirică implică o schimbare de perspectivă. În loc să-și vărse furia asupra unui iubit specific, versurile se concentrează pe o meditație mai largă asupra sacrificiilor făcute și a drumurilor neparcurse. Piesa “Million Years Ago” este un exemplu grăitor. Ea arată regretul personal pentru pierderea anonimatului și simplitatea vieții de dinainte de faimă.
În mod similar, “When We Were Young” folosește pretextul unei reîntâlniri cu un vechi prieten (sau iubit) ca un vehicul pentru a diseca nostalgia însăși, indiferent de natura relației. Nu este neapărat despre dorința de a te întoarce, cât despre nevoia de a verifica dacă și cealaltă persoană simte aceeași intensitate a trecutului: “I guess I still care / Do you still care?”.
Criticii au observat că versurile au devenit precaut de generaliste, creând un abis între intensitatea interpretării și conținutul liric. Totuși, tocmai această vagă generalitate nu este un eșec artistic, ci o formulă eficientă din punct de vedere comercial. Prin evitarea specificului visceral al lui “21”, versurile din “25” permit milioanelor de ascultători să proiecteze propriile lor amintiri, regrete și nostalgii slab definite asupra cântecelor.
First single
Lansarea “Hello” a fost un eveniment cultural de o asemenea magnitudine încât succesul său a fost, practic, garantat de campania de marketing. Piesa a fost aplaudată de critici, care au lăudat versurile, producția (realizată de Greg Kurstin) și, mai ales, performanța vocală a lui Adele .
“Hello” este o baladă pentru pian, puternic influențată de soul, și este perfectă pentru capacitățile vocale excepționale ale lui Adele. Structura poate fi comparată cu o arie de operă, în care tensiunea muzicală și emoțională se construiesc constant, culminând cu acele note lungi și înalte, ținute cu o tehnică rară și un control deosebit. Refrenul, descris ca fiind mai degrabă zgâriat în viață decât scris, este un exemplu de pop bombastic, dar profund uman.
Liric, “Hello” este o meditație despre nostalgie și regret, o încercare de a repara o relație trecută care pare că a rămas nerezolvată. Versurile sunt confesive și pline de autodepreciere sugerând urgența de a pune punctele pe "i": “Hello, how are you? / It's so typical of me to talk about myself. I'm sorry” . Această încercare disperată de a contacta pe cineva care “never seems to be home” este alimentată de credința că ambii parteneri “are running out of time” pentru a încheia capitolul.
Analiza a versurilor (ce spune, cum o spune)
Albumul “25” este plin de piese care vorbesc subtil de nuanțele maturității emoționale, arătând că regretul nu este sinonim cu pasivitatea.
Water Under the Bridge
Piesa are influențe clare de pop din anii '80 și se concentrează pe nevoia de claritate într-o relație incertă. Titlul însuși, o expresie a acceptării trecutului, este folosit ironic. Versurile folosesc o structură condițională, sugerând lupta activă pentru validarea sentimentelor. Ea afirmă că, dacă nu sunt făcuți unul pentru celălalt, va lupta pentru el: “If you're not the one for me / Then I'll come back and bring you to your knees”.
When We Were Young
În contrast cu dinamismul piesei anterioare, “When We Were Young” este o meditație asupra identității și timpului. Nu este vorba neapărat despre o relație romantică eșuată, ci despre cum percepția sinelui se schimbă odată cu trecerea anilor. Piesa este un vehicul pentru Adele de a-și analiza gândurile despre trecutul însuși, punând întrebarea dacă esența lor comună din tinerețe mai persistă.
All I Ask
Considerată de mulți critici și fani una dintre cele mai bune performanțe vocale și lirice ale lui Adele, “All I Ask” este o baladă simplă la pian care demonstrează forța brută a vocii sale. Liric, piesa este o pledoarie pentru demnitate și recunoaștere în fața unei despărțiri iminente. Cererea ei este de o simplitate devastatoare: “All I ask is, if this is my last night with you, hold me like I'm more than just a friend”. Cererea reflectă clar tranziția de la furia dezordonată a inimii frânte la o nevoie adultă de validare și o încheiere onestă, bazată pe respect, nu pe resentiment.
Ce funcționează?
Elementul inatacabil al albumului “25” este, fără îndoială, vocea lui Adele. Ea este singura justificare necesară pentru conservatorismul albumului. Dinamica, controlul și puterea vocală sunt considerate de neegalat în generația ei. În absența unei inovații instrumentale sau ritmice, această forță devine instrumentul principal al albumului, și dă un sens de urgență și măreție chiar și celor mai obișnuite piese.
Deși albumul este acuzat de un ritm uniform și o lipsă de dinamism, piesele de referință sunt blindate din punct de vedere compozițional. “Hello” și “All I Ask” stau ca mărturie a capacității lui Adele de a crea balade răvășitoare care se înscriu direct în tradiția muzicală clasică.
“25” funcționează de minune pentru că este un album de confort, un refugiu care oferă exact emoția pe care ascultătorul o aștepta, dar într-un format rafinat și maturat . Albumul dă ascultătorului o ancoră emoțională puternică într-o eră muzicală tot mai fragmentată și schimbătoare.
Ce enervează?
Una dintre cele mai persistente critici aduse albumului este conservatorismul său artistic. S-a reproșat că, după ce a vândut 30 de milioane de unități și a câștigat o libertate financiară și artistică fără precedent, Adele nu a folosit acest spațiu pentru a experimenta sau a se mișca măcar puțin. În schimb, albumul merge pe aceleași cărări bine bătătorite, rezultând în piese care par ușor obișnuite.
Lipsa de varietate instrumentală și ritmică, alături de ritmul lent și uniform, a făcut ca unele părți ale albumului să se amestece într-o serie de balade, ceea ce a dus la oboseala ascultătorului . Albumul, deși consistent în calitate, nu este întotdeauna coerent ca întreg și pare uneori mai degrabă o colecție de single-uri bazate pe o formulă inteligent răstălmăcită, care devine ușor șablonizată după un timp .
Deși “25” este construit în jurul ideii de autenticitate vocală și emoțională, momentele de supra-producție subminează premisa de bază a mărcii Adele. Publicul vine pentru emoția crudă, neprocesată, iar când se detectează o lustruire excesivă, se fracturează iluzia de sinceritate.
Criticii sunt iritați de lipsa de risc și de repetarea formulei și descriu “25” ca pe o colecție de 11 formule câștigătoare care devin obositoare.
Concluzie
“25” nu este, în sensul strict al termenului, un album revoluționar. Nu a mutat granițele genului, nu a propus noi forme de expresie și a mers pe un drum pe care, după succesul lui “21”, orice analist l-ar fi putut prezice. Este un album al competenței vocale supreme și al rezonanței emoționale maturate, o cronică nostalgică executată precis.
Marea realizare a acestui disc nu stă în inovația tematică, ci în modul în care a gestionat trecerea de la furia specifică a tinereții la regretul generalizat al vârstei adulte. Discul vorbește despre acceptarea faptului că trecutul este o fantomă pe care nu o putem exorciza, ci doar o salutăm, așa cum ne învață “Hello”. Albumul reușește să ia tema vastă și nebulosă a trecerii timpului și s-o învelească în balade atât de mari și accesibile, încât fiecare ascultător simte că aceste regrete îi aparțin în mod personal.
Ceea ce “25” ne învață, din perspectiva criticului care urmărește efectele muzicii asupra vieților noastre, este că nu căutăm întotdeauna noutatea zgomotoasă, uneori, căutăm confirmarea. În fața unei lumi muzicale în continuă fragmentare, Adele a oferit o structură solidă, un spațiu sigur și grandios pentru ca ascultătorii să-și proiecteze propriile lor maturizări incomplete și durerile tăcute. “25” nu ne-a forțat să ne schimbăm gusturile sau să acceptăm noul, ci ne-a permis să ne așezăm confortabil în ceea ce știam deja că iubim. În final, este un album care s-a adresat miezului emoțional al publicului, un apel la care, deși poate l-am fi dorit mai riscant, am răspuns cu toții, realizând că, indiferent cât de maturizăm, ne pasă profund de cine eram când eram tineri.
