Unele melodii le asculți dimineața devreme, când încă mai ai cafea fierbinte în față și iluzia că ziua o să iasă altfel decât toate celelalte. „Yellow Flicker Beat" poate fi una dintre ele. O pui, și pentru trei minute și jumătate ești convinsă că ești personajul principal. Că poți face față oricărui lucru. Că poate ar trebui să trimiți în sfârșit e-mailul ăla dificil, să suni persoana care te-a dezamăgit, să faci ceva cu viața ta. Apoi se termină piesa. Dar măcar ai crezut.
Am și o teorie despre muzica asta. Lorde scrie pentru oameni care au liste. Liste cu melodii pentru stări specifice, liste mentale cu „momente când am fost, de fapt, imbatabilă", liste cu lucruri pe care ar fi trebuit să le spui și nu le-ai spus. Știi și tu tipa. Probabil ești tipa.
Versul „I'm princess cut from marble" merge tocmai pentru că e absurd în contextul vieții tale reale. Nimeni dintre noi nu e sculptat în marmură. Suntem sculptați în oboseală, în anxietate funcțională, în zece conversații pe zi pe care le purtăm pe pilot automat. Dar când Lorde o zice, cu glasul ei sună ca și cum ar fi singura persoană din cameră care știe ceva ce restul lumii urmează să afle, crezi. Temporar, complet, fără nicio rezervă. Iar cam asta-ți dorești de la o piesă, să te convingă, măcar până la refren, că versiunea mai bună a ta există undeva, acolo.
Dar ce face piesa mai inteligentă decât pare la prima ascultare? Fata asta, Lorde, evită triumfalismul de stadion. E melodia cuiva care a câștigat deja bătălia în propria minte, înainte să înceapă efectiv. Rece, șlefuită, aproape glacială, genul ăsta de încredere e mult mai convingător decât promisiunile cu pumnul ridicat ale unui imn de stadion, mult mai convingător decât „Roar" de Katy Perry. Lorde știe deja rezultatul, Perry strigă că o să câștige, observi că diferența este de la cer la pământ, nu?
Bass-ul care intră la jumătatea piesei face ceva precis cu creierul tău. Începe liniștit, aproape intimist, și creează o acumulare lentă care prinde pe același principiu ca așteptatul unui lucru bun. Și așteptatul, am descoperit cu vârsta, e uneori mai plăcut decât lucrul în sine. Trei minute și jumătate de convingere că ceva o să se întâmple. Că ai dreptate. Că mergi în direcția bună, chiar și atunci când direcția bună înseamnă metrou de dimineață, căști în urechi, oameni care te îmbrâncesc fără să se uite la tine.
Asta e scânteia din titlu. Licărul ăla galben. Arde mic și Lorde a înțeles că avem nevoie de melodii care să ne convingă că am supraviețuit ziua de ieri. Că asta contează. Că e suficient.
Și pentru o melodie de trei minute, e mai mult decât suficient.
