Ieri am început o călătorie prin cel mai onest loc de pe pământ: Muzeul Eșecului. Am stabilit că inovația are nevoie de gafe și că cele mai mari piese din lume, de la Stones la Nirvana, s-au născut din sforăituri, acorduri de pian nimerite cu fundul sau intrări greșite de voce. Am plecat de la premisa că eșecul nu este o fundătură, el este un profesor care ne reamintește că suntem oameni.
Azi, continuăm vernisajul cu ultimele 5 exponate dintr-o listă mult mai lungă care ne spune că, uneori, sabotajul și furtul creativ sunt ingredientele geniului.
Radiohead – Creep (1992)
În acest caz avem parte de „autosabotaj” care, până la urmă, s-a transformat în elementul central al celei mai cunoscute piese Radiohead.
Jonny Greenwood, chitaristul trupei, ura cât de „cuminte” suna piesa. Din frustrare, a lovit chitara cu putere chiar înainte de refren pentru a genera un zgomot de distors care să „strice” atmosfera melodiei. De la secunda 58, Greenwood își pune-n aplicare planul. În 4 secunde teremină totul.
Producătorii au fost inițial șocați de intervenția violentă, dar au realizat imediat că acele două sunete bruște (chunk-chunk) rezolvau tensiunea piesei.
Gestul a fost un eșec asumat de a colabora armonios cu restul trupei la o baladă pop. Jonny a vrut să distrugă înregistrarea. „Zgomotul” care trebuia să fie un sabotaj a devenit motivul principal pentru care piesa a ajuns în topuri. Este eșecul transformat în catharsis.
Metallica – For Whom the Bell Tolls (1984)
În „For Whom the Bell Tolls” momentul de „eroare” sau „anomalie” creativ-tehnică la care fac referire are loc chiar la începutul piesei, în secțiunea introductivă.
Piesa începe cu un sunet de clopote (simbolul titlului), urmat imediat de un sunet de bas care pare totul, mai puțin un bass tradițional. Dacă asculți cu atenție, sunetul este atonal și distorsionat. Cliff Burton folosește o pedală de wah-wah și un fuzz/distors agresiv.
Mulți ascultători care nu cunosc biografia trupei sunt convinși că acea linie melodică este cântată de chitaristul James Hetfield sau Kirk Hammett. De fapt, este Cliff care își „forțează” basul Rickenbacker să urle în frecvențele înalte.
În 1984, în muzica metal (și în rock, în general), rolul bass-istului era riguros definit, să stea cuminte în fundal, să dubleze riff-ul de chitară cu o notă curată și să dea consistență tobelor.
Cliff a încălcat „codul bunelor maniere” din studio. Să folosești wah-wah pe bas era considerat o gafă pentru că estompa linia dintre bass și chitară, „murdărind” mixajul audio.
Producătorii de modă veche ar fi spus că acel sunet „se bate” cu frecvențele chitarei. Cliff a ignorat acest principiu al ingineriei de sunet, preferând caracterul visceral în detrimentul clarității academice.
De ce a rămas așa?
Cliff a vrut să creeze o atmosferă de „zgomot alb”, un sunet care să sugereze haosul războiului (inspirația piesei este romanul lui Hemingway). Dacă ar fi cântat „corect” (note curate, fără efecte), piesa ar fi sunat ca un cântec metal standard. Prin această „eroare” de abordare, Cliff a creat o textură sonoră unică, o chitară bass care sună ca un jet de avion sau ca un clopot metalic distorsionat.
Dacă vrei să auzi „greșeala” lui Cliff, ascultă primele 40 de secunde. Tot ce auzi în acea introducere, înainte de a intra riff-ul principal de chitară, este basul său trecut prin pedalele „interzise”. Este un monument al refuzului de a sta în umbră.
The Kingsmen – Louie Louie (1963)
Este, probabil, cel mai documentat dezastru tehnic din istoria muzicii, o piesă care a demonstrat că, dacă greșești suficient de spectaculos, poți pune pe jar chiar și serviciile secrete.
Sesiunea de înregistrare a fost o catastrofă. Solistul Jack Ely purta aparat dentar și a fost forțat să urle spre un singur microfon atârnat bizar de tavan, în timp ce trupa cânta asurzitor în jurul lui. Momentul critic are loc la minutul 1:57, după solo-ul de chitară, Ely intră cu vocea prea devreme, se bâlbâie, se oprește brusc, iar toboșarul dă o bătaie de cinele salvatoare pentru a recalibra ritmul.
Din cauza acestei execuții precare, piesa a devenit un „test Rorschach” auditiv. La fel ca în testul psihologic unde proiectezi sensuri pe pete de cerneală ambigue, publicul și autoritățile au început să proiecteze propriile obsesii peste mormăielile neinteligibile ale lui Ely. Pentru că nu se înțelegea nimic, toată lumea a fost convinsă că versurile sunt obscene.
FBI-ul a luat povestea în serios și a investigat piesa timp de 31 de luni. Au ascultat-o la toate vitezele posibile, încercând să descifreze „mesajele murdare”. Concluzia oficială a raportului de 120 de pagini? „Piesa este neinteligibilă la orice viteză”. Un eșec de comunicare atât de mare încât a devenit o problemă de stat.
Dacă Jack Ely ar fi avut o dicție perfectă și ar fi intrat la timp, piesa ar fi fost uitată în două săptămâni. Prin eșecul său de a respecta limba engleză și ritmul, a creat un mit care a supraviețuit deceniilor. Este dovada că, uneori, a nu fi înțeles e cea mai scurtă cale către nemurire.
9. R.E.M. – The Sidewinder Sleeps Tonite (1992)
O dovadă rară și absolut încântătoare că râsul este singurul răspuns sănătos în fața propriilor gafe, chiar și atunci când ești în plin proces de a înregistra unul dintre cele mai importante albume ale decadei („Automatic for the People”).
Michael Stipe, solistul R.E.M. trebuia să pronunțe versul „A reading from Dr. Seuss”, dar, dintr-un motiv pe care doar creierul uman îl știe, i s-a împletit limba în gură repetat. Numele autorului de cărți pentru copii a devenit un obstacol insurmontabil. La minutul 2:30, după ce reușește în sfârșit să rostească „Dr. Seuss”, Stipe pufnește într-un râs scurt și sincer, amuzat de propria incompetență de a articula acele silabe.
Într-o sesiune de înregistrare standard, producătorul ar fi apăsat pe stop, ar fi șters dubla și ar fi cerut o variantă „serioasă”. Totuși, R.E.M. a decis că acel moment de eșec este mai valoros decât o execuție perfectă. Au păstrat râsul pe mixajul final al albumului.
Profesional vorbind, a râde în timpul unei înregistrări vocale este un eșec al disciplinei de studio. Este momentul în care „artistul” nu reușește să mențină atmosfera piesei și devine doar un tip care se simte un pic prost că nu-și poate folosi limba corect.
„Greșeala” a transformat o piesă care ar fi putut suna forțat de veselă într-una care radiază bucurie autentică. Eșecul lui Stipe de a rămâne serios îmi spune că muzica e făcută de oameni care se poticnesc, care greșesc și care, uneori, se amuză copios pe seama asta.
10. Beastie Boys – Rhymin & Stealin (1986)
Este un eșec glorios al conceptului de „creativitate pură” care a demonstrat că, uneori, progresul nu vine dintr-o idee nouă, ci dintr-o eroare de etică și de execuție care a dărâmat gardul dintre genurile muzicale.
Cei trei puști albi din New York au comis ceea ce mulți critici au considerat un „eșec” de imaginație, au „furat” pur și simplu elementele de bază ale piesei. Au luat tobele gigantice de la Led Zeppelin („When the Levee Breaks”) și riff-ul de chitară de la Black Sabbath („Sweet Leaf”) și le-au trântit împreună, fără nicio finețe, peste versurile lor strigate.
Nu a fost o omagiere subtilă, ci un colaj brutal care părea să spună: „Nu suntem în stare să inventăm ceva mai bun, așa că luăm ce e mai bun de la alții”.
În 1986, hip-hop-ul încă lupta pentru respectabilitate. Criticii au văzut în acest amestec un eșec artistic total, o dovadă de lene și o lipsă de respect pentru „puritatea” genurilor. Era considerat „greșit” să amesteci heavy metal-ul cu rap-ul într-un mod atât de lipsit de maniere.
Piesa a fost un refuz conștient de a respecta regulile tradiționale de compoziție. Beastie Boys au eșuat în a fi „originali” în sensul clasic, dar prin acest eșec au inventat o metodă de producție (sampling-ul agresiv) care a definit muzica modernă.
Ce vă spuneam? Că eșecul e „cel mai onest profesor”. Beastie Boys n-au vrut să fie „atleți ai eficienței” creative, ei au vrut doar să facă zgomot cu jucăriile altora. Din acest eșec de a respecta proprietatea intelectuală și armonia a ieșit un album care a schimbat cursul istoriei muzicale.
Relaxați-vă. Eșecul nu este groapa în care cădem, ci modul universului de a ne spune să mai încercăm o dată. Dacă viața ar fi o înregistrare perfectă, am fi toți niște fișiere digitale sterile, fără nicio zgârietură care să ne dea caracter.
E marți, săptămâna e în plină desfășurare, așa că mergeți înainte cu capul sus. Nu pentru că sunteți perfecți, nimeni nu e, slavă Domnului, ci pentru că sunteți destul de curajoși încât să fiți imperfecți într-o lume obsedată de filtre. Până la urmă, dacă cel mai puternic serviciu de informații din lume, FBI-ul, a pierdut doi ani și n-a putut descifra o bâlbâială rock, poți fi sigur că nimeni nu va că viața ta nu arată azi ca o reclamă la asigurări.
Lăsați perfecțiunea pentru roboți și pentru oamenii plictisitori. Noi ceilalți? Noi vom continua să greșim intrările, să uităm versurile și să transformăm fiecare „chix” într-o poveste care merită spusă la o bere.
Trăiți-vă erorile!
