Imaginează-ți că ești Vera Brandes, o puștoaică de doar 18 ani cu o ambiție care depășește cu mult granițele orașului Köln, și reușești imposibilul. Îl aduci pe Keith Jarrett să susțină un concert de improvizație solo la miezul nopții. Aproape de miezul nopții. Totul pare un vis împlinit până în clipa în care Keith pășește pe scena Operei, se uită la pianul care îl așteaptă și simte cum i se prăbușește lumea. În locul maiestuosului Bösendorfer Imperial pe care îl ceruse, găsește un model de repetiție, mult mai mic, cu clapele care scot un sunet metalic, subțire și cu pedalele care scârțâie. Mă rog, nu rămâne cu gura căscată pentru știa ce-l așteaptă.
Vera? Pentru a fixa câteva lucruri să spunem cine este. Vera Brandes este o figură legendară în lumea muzicii și este considerată cea mai tânără promotoare de concerte de jazz din Europa. La doar 17 ani, în timp ce era încă elevă, ea a început să organizeze evenimente în Köln.
O noapte a miracolelor (împotriva tuturor șanselor)
Totul a început cu o serie de erori logistice care l-ar fi făcut pe orice alt artist să anuleze concertul.
Jarrett are pianul greșit. El solicitase un pian de concert Bösendorfer 290 Imperial. Din cauza unei confuzii, staff-ul operei din Köln i-a pus la dispoziție un pian Bösendorfer mult mai mic, folosit de obicei pentru repetiții. Pianul era acordat prost, pedalele nu funcționau corect, iar registrul înalt suna metalic și subțire. Bass-ul era, de asemenea, foarte slab. Jarrett nu dormise de două zile, călătorise într-un Renault 4 și suferea de dureri de spate groaznice.
Și tocmai aici intervine magia bizară care transformă un dezastru logistic într-o capodoperă universală. Jarrett, mișcat de disperarea fetei și probabil de propria sa încăpățânare de a nu lăsa un instrument prost să-l învingă, urcă pe scenă la ora 23:30, singurul slot pe care Opera îl avea disponibil. Poartă un corset medical pentru durerile groaznice de spate, n-a mâncat aproape nimic și e la un pas de colaps.
Exact în secunda în care atinge clapele, se întâmplă un lucru incredibil care a rămas în istorie. El preia celebrul jingle al Operei din Köln, un semnal sonor familiar tuturor celor din sală, și-l transformă în prima temă a serii. Sunt patru note care creează o punte instantanee între artist și public. Oamenii râd scurt, recunoscând gluma muzicală, și în acea clipă bariera dintre „marele artist” și „audiență” dispare complet. Jarrett începe să construiască un univers întreg pornind de la un biet jingle care anunța intrarea în sală, forțând pianul acela anemic să sune ca o orchestră întreagă.
Deoarece notele înalte sunt aproape inexistente ca volum, el se refugiază în ritmuri hipnotice, în ostinato-uri care îți pulsează în vene. Loviturile lui de picior în podea și gemetele devin parte din compoziție și dau albumului o textură viscerală, umană, pe care niciun studio de înregistrări din lume n-ar fi putut-o replica artificial. Este un disc esențial pentru jazz tocmai pentru că dovedește că spiritul bate materia. Practic, este victoria absolută a creativității asupra condițiilor tehnice precare.
Part 1
Chiar în secunda 0:01, imediat după ce se termină aplauzele de început, Keith Jarrett apasă patru note cristaline, rarite. Melodia sună cam așa: Sol - Re - Do - Sol.
Așa cum discutam, piesa începe cu tema derivată din semnalul sonor al Operei. Keith Jarrett o folosește, în primul rând, ca pe o ancoră, apoi ca pe o ironie. Fiindcă pianul era mic și nu avea profunzime, el începe foarte delicat și testează rezonanța sălii. Este o introducere aproape meditativă, care stabilește o conexiune imediată cu publicul.
Pentru că sunetul pianului pianul nu vibra mult timp după ce tasta era apăsată și registrul înalt era „subțirel", Jarrett a adoptat o strategie fascinantă: repetiția. El folosește mâna stângă pentru a crea figuri ritmice repetitive (ostinato), care funcționează ca o inimă ce bate. E o tehnică de compoziție, mintea e „blocată” în acest model repetitiv, iar peste se așterne un văl de improvizație.
Probabil cel mai faimos ostinato din lume este Bolero-ul lui Ravel. Ritmul de tobă mică se repetă de 169 de ori, neschimbat, de la început până la sfârșit.
Să nu las pop-ul fără un exemplu notoriu, Another One Bites the Dust (Queen) are linia de bass care se tot repetă.
Tehnica funționează și dă senzația de transă. Muzica nu se „mișcă” neapărat de la punctul A la punctul B într-un mod tradițional, ci pulsează pe loc, crescând în intensitate.
Spre deosebire de jazz-ul de avangardă sau bebop-ul complex al epocii, Part I este surprinzător de consonantă, adică într-o de stare de echilibru, stabilitate și armonie între sunete care „se înțeleg” bine împreună.
În Part I, prezența fizică a lui Jarrett este aproape la fel de sonoră ca pianul. Jarrett fredonează sau scoate sunete guturale în timp ce cântă. Cam așa se manifestă concentrarea extremă și a efortului de a „smulge" sunetul din acel pian nepotrivit.
Se aud lovituri ritmice în podeaua scenei. Din cauza durerilor de spate (purta acel corset), el se ridica adesea în picioare în timp ce cânta, folosindu-și întreaga greutate a corpului pentru a obține volum.
Piesa este construită pe valuri.
Începutul este fragil, exploratoriu, apoi mijlocul devine intens, aproape hipnotic, cu momente de densitate armonică mare, iar finalul se întoarce la o stare de calm, lăsând sunetul să se stingă natural în acustica sălii.
Jarrett a reușit, în Part 1, în tot concerul, de fapt, să transforme limitările în avantaje. Dacă ar fi avut cel mai bun pian din lume în acea seară, probabil ar fi cântat ceva mult mai tehnic și abstract. Dar, forțat de împrejurări, a cântat ceva uman, vulnerabil și incredibil de melodios.
Keith a forțat un instrument anemic să sune ca o întreagă secție de percuție. A ales să nu ignore realitatea, ci să absoarbă tot, tusea cuiva din rândul trei, ecoul ciudat al sălii, până și limitările fizice ale clapelor care scoteau sunete metalice. Bucuria de pe disc vine tocmai din faptul că el a decis să danseze cu situația, nu să lupte cu ea.
„Eroarea” de la la înregistrarea „I Feel Fine”
Istoria este plină de astfel de accidente care au schimbat cursul muzicii și a modului de înregistrare. Gândește-te la The Beatles și piesa lor „I Feel Fine”. Totul a început când John Lennon și-a sprijinit chitara de un amplificator, iar microfonia rezultată, un sunet considerat până atunci o eroare tehnică de evitat, i-a fascinat atât de tare încât au decis să deschidă piesa cu acel ecou electric. A fost prima dată când feedback-ul de chitară a fost folosit intenționat pe o înregistrare pop, deschizând calea pentru tot ce a însemnat rock-ul psihedelic și experimental de mai târziu.
Accidentalul „Gimme Shelter” (The Rolling Stones)
În timpul înregistrărilor pentru această piesă, Merry Clayton, cântăreața de backing vocals, a fost chemată la studio în miez de noapte, direct din pat, purtând încă pijamalele. În timpul momentului climax al piesei, vocea i-a alunecat sub presiunea emoției și a efortului, producând strigăte ascuțite, aproape inumane. Trupa a fost atât de marcată de acea „eroare” vocală, de acea ruptură-n sunet, încât a păstrat-o pe varianta finală. Astăzi, piesa este de neconceput fără acel moment de vulnerabilitate fizică extremă, exact cum The Köln Concert este de neconceput fără sunetul metalic al pianului bolnav.
Istoria muzicii ne arată că geniul nu stă în controlul absolut, ci în capacitatea de a transforma o greșeală într-o destinație. Keith Jarrett a înțeles asta în secunda în care a cântat acel jingle de operă și a transformat un „nu” categoric într-un „da”.
The Köln Concert rămâne cel mai bine vândut album de pian solo tocmai datorită acestor imperfecțiuni. Ne place să credem în control absolut, dar cele mai bune momente din cultura noastră apar când artiștii îmbrățișează dezastrul. Keith Jarrett a transformat un pian de mâna a doua într-o capodoperă universală.
The Köln Concert rămâne însă exemplul suprem de serendipitate. Este povestea unei fete de 18 ani, a unui pianist morocănos cu dureri de spate și a unui pian de repetiții care, împreună, au creat cel mai bine vândut album de pian solo din istorie.
