Unele seri muzicale rămân memorabile și-ți le dai seama din primele minute că o să ai ceva de povestit a doua zi la cafea. Ceremonia Brits 2026, mutată la Manchester cu logica tipic britanică de a complica lucrurile simple, se încadrează perfect în tipologia de seară memorabilă după care ai ce trăncănii la o cafea.
La Manchester a plouat toată seara cu cats and dogs, iar înăuntru a plouat cu premii și-mi cer scuze pentru că am folosit exact clișeul ăsta, pe care l-au folosit înaintea mea vreo patruzeci de mii de jurnaliști muzicali, toți convinși că ei l-au inventat în noaptea respectivă. Merită notat oricum, atât gala, cât și rezistența remarcabilă a metaforei.
Dar înăuntru s-a întâmplat ceva care semăna cu un playlist ideal. Au fost câteva alegeri geniale, câteva surprize, un moment care ne-a lăsat cu gura căscată și, în ansamblu, senzația că cei care au pus totul laolaltă chiar ascultaseră albumele.
Olivia Dean a plecat acasă cu Artist of the Year și Album of the Year pentru The Art of Loving. Alegerea este perfect justificată. Discul are o căldură rară pe care o recunoști imediat și n-o mai uiți.
Wolf Alice au luat Group of the Year, iar Sam Fender a câștigat Best Alternative Act. Amândouă trofeele sunt o confirmare liniștitoare că rock-ul mai respiră, ușurel, așa, și că nu a plecat nicăieri. Sam Fender scrie despre Tyneside (regiunea în care s-a născut) cum scria Springsteen despre New Jersey, adică cu foarte, foarte multă dragoste.
Dar, Sam Fender a câștigat, alături de Olivia Dean, și Song of the Year pentru Rein Me In. Piesa face parte din People Watching, al treilea album al lui Fender, și sună așa cum arată cei doi pe scenă împreună, adică el cu intensitatea nordică, ea cu eleganța caldă, fără ca niciunul să îl acopere pe celălalt. Dean a acceptat trofeul cu un zâmbet și câteva cuvinte simple despre cât de firesc s-a simțit totul, ceea ce e, probabil, cel mai bun lucru pe care îl poți spune despre o colaborare. Uneori două voci găsesc împreună nota pe care niciuna n-ar fi găsit-o singură.
Dar seara adevărată a început când a venit rândul lui Ozzy Osbourne.
Lifetime Achievement, postum, Sharon pe scenă alături de Kelly, un discurs în care l-a numit pe Ozzy „cel mai umil egomaniac pe care l-ai putea întâlni".
Omul ăsta, Ozzy, a pus ceva în muzică. Ceva pe care nu l-a mai pus nimeni înainte și pe care puțini l-au egalat după. Tehnic vorbind, vocea lui n-a fost niciodată subiectul unui curs de conservator. A fost altceva, mai greu de definit și mai greu de reprodus. Un tip din Birmingham, dislexic, care a luat anxietatea clasei muncitoare și a cântat-o peste riff-uri care sunau a apocalipsă și a eliberare în același timp. Fără el, o bună parte din muzica pe care o ascultăm azi ar arăta altfel, mai puțin curajoasă, mai puțin dispusă să meargă în locurile întunecate.
Finalul a venit cu Zakk Wylde, Robert Trujillo și, surprindere totală, Robbie Williams cântând No More Tears. Pe hârtie, alegerea lui Robbie părea o glumă bună. Pe scenă, ea a funcționat cu o logică proprie, omagiu de la un supraviețuitor al showbizului britanic pentru un alt supraviețuitor, unul care inventase regulile jocului cu câteva decenii mai devreme.
Dave a confirmat că The Boy Who Played the Harp e albumul de hip-hop britanic al anului, Lola Young a luat Breakthrough Artist cu aceeași onestitate brută pe care o recunoști în Messy.
Chitaristul Oasis, Noel Gallagher, a primit Songwriter of the Year cu aerul unui Dorel care știe că imnurile lui au scos oamenii în stradă și care nu are nicio problemă cu asta. Apoi, să menționez și momentul Mark Ronson pentru Outstanding Contribution to Music, cu Dua Lipa apărând prin surprindere pe scenă pe cu glob disco imens.
Fred again.., Skepta și PlaqueBoyMax au câștigat la dance cu Victory Lap, Geese au luat International Group of the Year în fața lui Tame Impala, iar APT. de la Rosé și Bruno Mars a confirmat că fenomenele pop globale au propriul lor calendar.
Iar la categoria International Artist of the Year, Rosalía a ridicat trofeul cu dezinvoltură și puțină, dar puțină trufie, a cuiva care a reinventat flamenco-ul, pe care l-a trecut prin producție electronică, l-a plimbat prin pop și a ieșit pe cealaltă parte ceva ce nu seamănă cu nimic altceva. Când cântă, ai senzația că asculți simultan tradiție și viitor, fără nicio jenă pentru această alăturare. Prezența ei la Manchester a fost un moment în care îți dai seama că muzica bună nu are nevoie de pașaport.
Am lăsat la final momentul care pentru mine a fost unul de 10/10, chiar dacă există o asemănare cu cel al Rosaliei. Într-o seară cu atâtea momente frumoase, Harry Styles a reușit totuși să facă din prezența lui un eveniment separat, pentru că Harry Styles intră într-o sală și sala devine imediat altceva. În Aperture totul este excelent, bine dozat, bine sincronizat. Este o bucurie.
La Manchester a plouat toată seara. Înăuntru, muzica a câștigat câteva runde importante. Merită notat.
