Luni dimineață. Bucureștiul se trezește după cursa electorală, iar eu stau cu o cafea în mână și mă uit pe geam și aștept să se întâmple ceva spectaculos. Nu se întâmplă nimic, evident. Strada e la fel de plină ca lunea trecută, cerul e cenușiu, stă să plouă, democrația și-a făcut treaba și acum toată lumea s-a întors la scrollat pe telefon.
Și iată-mă în fața geamului, în ziua de după, încercând să dau sens unui gest pe care-l facem destul de rar încât uităm de ce contează. Ștampila pe hârtie. Votul. Actul ăsta aparent plictisitor care e, dacă stai să te gândești bine, una dintre ultimele chestii revoluționare pe care le mai poți face legal într-o societate civilizată.
M-am gândit dimineață că ar fi bine să vorbim despre muzică. E metoda mea de a evita lucrurile serioase. Nu despre manelele din fosta campanie (să ne ferească), ci despre piese scrise de oameni înțelepți care au înțeles, mult mai bine decât orice discurs politic, ce înseamnă puterea, votul, prețul pe care-l plătești când te prefaci că nu te privește.
Sunt melodii care vorbesc despre asta. Destule. Și pentru că azi e luni și nu am chef să fiu productiv, am făcut o listă. Șase piese (nu mă întreba de ce șase) care pun degetul pe rană acolo unde doare: democrația, vocea cetățeanului, frustrarea de a trăi într-un sistem care pretinde că te ascultă.
Le-am ales pe astea pentru că nu-ți vând speranță. Îți cer doar să te gândești singur.
Patti Smith – „People Have the Power" (1988)
Trebuie să încep cu piesa asta pentru că, sincer, e imposibil să nu o faci. „People Have the Power" e cam ceea ce ar obține dacă ai lua toată energia anilor '60, toată frustrarea anilor '80 și le-ai transforma într-un imn rock care te face să crezi, măcar pentru patru minute și jumătate, că lucrurile chiar pot să se schimbe (I was dreaming in my dreaming of an aspect bright and fair).
Povestea din spatele piesei e una dintre preferatele mele. Patti Smith stătea în bucătărie, curățând cartofi (detaliu pe care îl ador pentru că îți amintește că până și legendele punk trebuie să facă mâncare), când soțul ei, Fred „Sonic" Smith, a intrat cu o urgență și i-a spus: „Tricia, oamenii au puterea. Scrie asta." Ea stătea acolo, cu „pilerul” de cartofi în mână, gândindu-se că i-ar plăcea să aibă puterea să-l pună pe el să curețe cartofi. Dar l-a ascultat.
Fred voia ca piesa să fie cântată de oameni din întreaga lume, să inspire mișcări diferite. Nu a trăit să vadă asta, a murit în 1994, dar Patti a văzut. A văzut piesa cântată în Grecia în timpul alegerilor, la Paris după atacurile de la Bataclan, la Vatican (da, chiar acolo) și în marșuri din Washington până în Palestina. În 2021, a prezentat-o la inaugurarea lui Joe Biden, într-o formă de documentar.
Felul în care te face să simți sloganul, evident că "oamenii au puterea" e un slogan simplu, face piesa specială. Începe liniștit, ca un vis, și apoi construiește, construiește, până când ajungi la refren care parcă cere să fie cântat de zece mii de oameni simultan. Nu e subtil. Dar democrația, când funcționează, nici ea nu e subtilă. E zgomotoasă, haotică și cere să participi.
Fred Smith și-a dorit ca piesa să reinventeze energia culturală a anilor '60 pentru o nouă generație. Au vrut să le reamintească oamenilor de puterea individuală, dar și de puterea colectivă, ideea că împreună putem face orice. „The power to dream, to rule, to wrestle the world from fools, it's decreed the people rule". E naiv? Poate. Dar e genul de naivitate de care avem nevoie când mergem la vot.
Peter Gabriel - „Biko" (1980)
Biko este, poate, cel mai puternic exemplu de cum muzica poate deveni activism. Gabriel a scris „Biko" după ce a aflat la televizor despre moartea lui Steve Biko, activistul sud-african anti-apartheid, ucis în detenție de poliția sud-africană în 1977.
Uite care-i treaba cu piesa asta: da, e tragică. Dar ce te lovește cu adevărat? Democrația se prăbușește exact când cineva decide că voturile și vocile oamenilor trebuie oprite prin violență. Piesa surprinde acel moment când dialogul devine imposibil și rămâne doar frica.
Cântecul începe cu un cor african înregistrat la înmormântarea lui Biko, apoi trece la acea percuție minimalistă, aproape militară, care te face să simți tensiunea și opresiunea. Gabriel cântă simplu, direct: „September '77, Port Elizabeth weather fine, it was business as usual in police room 619". Și apoi vine acel refren în xhosa, „Yihla Moja" (Coboară, Spirit), care nu e doar o invocare a lui Biko, ci un apel către fiecare dintre noi să ne ridicăm.
Ceea ce m-a lovit la „Biko" e că Gabriel, un tip alb, din clasa de mijloc, fost la școală privată în Anglia, nu pretinde că înțelege perfect durerea africană. El observă, reacționează, iar asta dă o putere piesei, e un act de empatie și solidaritate. Gabriel a donat toate profiturile din single către mișcarea Black Consciousness din Africa de Sud. Mai mult de 50.000 de lire.
Asta e puterea unei voci.
Gil Scott-Heron - „The Revolution Will Not Be Televised" (1971)
Dacă „Biko" e un memento tragic, piesa lui Gil Scott-Heron e un manifest incendiar. Lansată în 1971, „The Revolution Will Not Be Televised" a devenit imnul unei generații care și-a dat seama că adevărata schimbare nu vine din televizoare și din consumism, ci din stradă, din voturi, din acțiune directă.
Scott-Heron folosește un spoken-word ritmic peste percuție minimală, e proto-rap înainte ca rap-ul să existe oficial. Și versurile sunt o critică devastatoare a culturii americane: „The revolution will not be brought to you by Xerox in four parts without commercial interruptions". E parte satiră, parte avertisment: schimbarea reală necesită participare, nu privit la televizor.
Ceea ce mulți uită despre Scott-Heron e că el era și un om profund implicat în mișcarea pentru drepturile civile. El înțelegea că votul afro-americanilor a fost suprimat sistematic prin violență, teste de alfabetizare și intimidare. „The Revolution Will Not Be Televised" e un strigăt de trezire:, dacă vrei democrație reală, trebuie să ieși în stradă. Trebuie să votezi, trebuie să acționezi.
Piesa a inspirat nenumărate generații de artiști hip-hop și activiști. Kendrick Lamar a făcut referință la ea în timpul spectacolului de la Super Bowl LIX, iar sloganul rămâne relevant astăzi când rețelele sociale creează o iluzie de activism fără substanță reală. Mesajul lui Scott-Heron, transpus în 2025, arată cam așa: votul tău contează mai mult decât like-urile tale.
Sam Cooke – „A Change Is Gonna Come" (1964)
Dacă „People Have the Power" e despre credința îndrăzneață, „A Change Is Gonna Come" e despre credința care durează în ciuda a tot. E o piesă despre a avea speranță când speranța pare ridicolă, despre a crede într-un viitor mai bun chiar dacă nu ai văzut niciun motiv să crezi.
Sam Cooke a scris piesa în 1963, după o serie de evenimente care i-au zdrobit sufletul. A fost refuzat la un hotel din Louisiana, el, Sam Cooke, regele soul-ului, cu hiturile lui în topuri, pentru că era negru. Poliția l-a arestat pe el și grupul lui pentru „tulburare a liniștii publice". Peste câteva săptămâni, a văzut discursul lui Martin Luther King Jr., „I Have a Dream", și l-a auzit pe Bob Dylan cântând „Blowin' in the Wind". Fratele lui a spus că Sam credea că un om de culoare ar fi trebuit să scrie un cântec ca acela al lui Dylan.
Așa că a scris „A Change Is Gonna Come". Piesa i-a venit într-un vis, singurul cântec pe care l-a primit vreodată în felul asta. Era atât de înfricoșător de personal și de puternic încât i-a luat un an să îl termine. Când în sfârșit l-a cântat live la „Tonight Show cu Johnny Carson” în februarie 1964, nu l-a mai cântat niciodată public din nou. În decembrie 1964, a fost împușcat mortal într-un hotel din Los Angeles, în circumstanțe care rămân controversate până azi. Piesa a fost lansată ca single după moartea lui.
Ce mă impresionează la „A Change Is Gonna Come" e cât de onest e despre durere. Nu e o piesă care te face să te simți bine. Cooke cântă despre a fi născut lângă un râu, despre a alerga toată viața, despre a merge la fratele lui pentru ajutor și a fi respins, despre a merge la cinema și a i se spune să nu stea prin preajmă. Prin fiecare vers el povestește despre rasism sistematic, despre ușile închise, despre nedreptatea de a fi tratat ca un cetățean de mâna a doua în propria ta țară.
Dar apoi vine refrenul: „It's been a long, A long time coming, but I know, A change gon' come". Nu „ar putea veni" sau „sper că va veni", ci „va veni”. E o certitudine, chiar dacă totul din jurul lui sugerează contrariul. Asta e credința pe care votul o cere, credința că participarea ta contează chiar când sistemul pare împotriva ta.
Piesa a devenit un imn pentru mișcarea pentru drepturile civile, iar Legea pentru Drepturile Civile a fost adoptată în 1964, iar Legea Dreptului de Vot în 1965. Barack Obama a folosit piesa în campania lui din 2008. Rolling Stone a clasat-o pe locul trei în lista celor mai mari cântece din toate timpurile în 2021. Pentru că asta face muzica bună despre democrație: supraviețuiește momentului pentru care a fost scrisă.
Leonard Cohen – „Democracy" (1992)
Acum trecem la ceva mai complicat. Dacă Sam Cooke credea că schimbarea vine și Patti Smith credea că oamenii au puterea, Leonard Cohen era... ei bine, era Leonard Cohen. Adică, credea în democrație, dar ca un tip care a citit prea multă filozofie și poezie ca să poată fi simplu optimist în privința ei.
„Democracy" a apărut în 1992, pe albumul „The Future", și a fost scrisă în perioada căderii Zidului Berlinului. Toată lumea sărbătorea: democrația vine în Europa de Est! Comunismul s-a terminat! Cohen, care era canadian și privea America cu fascinația aia pe care doar canadienii o pot avea, s-a gândit: „Un moment. Unde vine cu adevărat democrația?"
I-a luat ani să scrie piesa, Cohen menționa peste 50 de versuri, poate chiar 60, pe care le-a scris și le-a rescris. Versiunea finală e ca un puzzle complex de observații istorice serioase și referințe ironice la fraze auzite des în SUA. E lungă, peste șapte minute, și sună a heartland rock, ceea ce e perfect pentru o piesă despre America.
Refrenul e șocant de simplu: „Democracy is coming to the U.S.A.„ Stai, ce? Nu e deja acolo?” Cohen a fost întrebat asta de nenumărate ori și răspunsul lui era că nu, nu cu adevărat. Democrația nu e un statu-quo, e o țintă. E un ideal, o fatalitate, ceva spre care ne mișcăm încontinuu dar pe care nu îl atingem niciodată pe deplin.
Cohen vede democrația venind „printr-o gaură în aer" (It's coming through a hole in the air), „printr-o cădere în perete" (It's coming through a crack in the wall), „din sentimentul că asta nu e chiar real sau e real dar nu e chiar acolo" (It's coming from the feel, that this ain't exactly real, or it's real, but it ain't exactly there). Vine din demonstrațiile din Piața Tiananmen, din inima înfrântă a Chevrolet, care e un vers fantastic, (the battered heart of Chevrolet).
Cohen vorbește despre rădăcinile religioase ale Americii, despre familia patriarhală destrămată, despre cei fără adăpost, despre războaiele împotriva dezordinii. Sugerează că democrația va veni când America va trece peste „the Reefs of Greed" și „the Squalls of Hate".
Ce mă fascinează e că Leonard Cohen insistă că piesa nu e ironică. „E un cântec de intimitate profundă și afirmare a experimentului democrației în această țară." El chiar credea în America ca laborator al democrației, ca locul unde experimentul democratic e cu adevărat testat. În ultimul vers, se descrie pe sine: „Sunt sentimental, dacă înțelegeți ce vreau să spun / Iubesc țara dar nu suport scena / Nu sunt nici stânga nici dreapta / Doar stau acasă în seara asta / Pierzându-mă în acel ecran neputincios." Dar apoi adaugă: „Sunt încăpățânat ca acele pungi de gunoi / Pe care timpul nu le poate descompune / Sunt gunoi dar încă țin / Acest mic buchet sălbatic / Democrația vine în SUA."
Rezistența. Te agăți de speranță când totul pare pierdut. Ești gunoi, sigur, dar gunoi care încă mai ține un buchet de flori în mână.
John Lennon – „Power to the People" (1971)
Am să închei cu ceva direct, fără echivoc, fără subtilitate. Pentru că uneori, când e vorba de vot și democrație, avem nevoie de ceva care spune exact ce trebuie să spună: puterea aparține oamenilor.
„Power to the People" a fost lansată de John Lennon în 1971, după ce The Beatles se destrămaseră și el trecea prin faza sa cea mai politică. Lennon și Yoko Ono erau preocupați de toate, de la războiul din Vietnam până la drepturile femeilor și justiția economică. Piesa repetă un strigăt simplu: „Putere poporului / Putere poporului / Putere poporului, acum!"
Asculți piesa și vrei imediat să mergi în stradă cu o pancartă. Subtilitatea lui Cohen lipsește. La fel profunzimea lui Sam Cooke. Dar asta-i ideea, uneori democrația nu cere filozofie complexă, cere un refren pe care toată lumea să-l poată cânta.
Versurile sunt directe: vorbesc despre a da putere muncitorilor sărmani, despre eliberarea oamenilor, despre a lupta pentru drepturile tale. „Spunem că vrem o revoluție / Mai bine ne punem picioarele pe pământ." Lennon înțelegea că sloganurile sunt bune, dar acțiunea contează.
Ceea ce mi-a plăcut întotdeauna la piesa asta e că e atât de lipsită de pretenții. Lennon ar fi putut să facă ceva complicat, artistic, plin de metafore. În schimb, a făcut un rock and roll direct care sună ca un marș de protest.
Uite, nu m-am gândit din perspectiva asta, că un vot pentru București mă va face să scormonesc și să găsesc niște piese pe care politicienii de oriunde nu le merit. Mă rog, cei mai mulți dintre ei. Patti Smith ne spune că puterea e a noastră și că trebuie doar să o folosim. Sam Cooke ne cere să credem că schimbarea va veni, chiar când totul arată cu fundu-n sus. Leonard Cohen face o demonstrație că democrația nu e o destinație, ci un proces nesfârșit și imperfect. Gill Scott-Heron ne îndeamnă să ne înfuriem pe cei care profită din suferință. Și John Lennon ne strigă să luăm puterea înapoi.
Toate au dreptate. Pentru că democrația e toate aceste lucruri: speranță, furie, persistență, răspundere și acțiune. E complicată și frustranta și uneori te face să te simți neputincios. Dar e tot ce avem.
Așa că azi, un azi generic, da, când mergi la vot sau în orice zi când trebuie să îți exerciți dreptul democratic, pune una dintre aceste piese. Faci parte dintr-o luptă lungă pe care oameni înaintea ta au purtat-o și pe care oameni după tine o vor continua.
Și mai amintește-ți că-n în România, înainte de '89, votul era o glumă sinistră. Democrația era un cuvânt gol, o farsă cu buletine de vot. Acum votul tău contează cu adevărat. Nu-l lua de-a gata.
Și dacă nimic altceva, dacă toată treaba asta despre democrație și lupte și sacrificii îți pare prea mult, prea grea, prea abstractă, măcar vei avea parte de o muzică excelentă.
