Există un moment în care realizezi că ai încetat să mai crezi în mitul gustului personal, în ideea că ceea ce ascultăm dezvăluie cine suntem cu adevărat. În schimb, ascultăm ceea ce e în jurul nostru, ceea se ce cântă. Privind actualul top 10 Spotify România, îmi amintesc că această observație e doar parțial adevărată. Da, ascultăm ceea ce e în jurul nostru. Dar ceea ce ajunge în jurul nostru e rezultatul unei negocieri complexe între ce căutăm noi și ce ne oferă sistemul.
Lista arată ca o reuniune de familie: „Cât vrei tu" de Babasha, „Vino să te f…" de Dani Mocanu, „Damelo" de Tzanca Uraganu & Mr Juve, „Bipolară" de Denis Râmniceanul, Ministerul Manelelor, „Baklava" de Gya & Babasha, din nou Tzanca cu „Meneaito", „Mercedes" de July Neamțu & Manele Mentolate, iar Tzanca cu „Regele", „E mult, e greu" de Johnny Romano și Vanilla & DZWS cu „PRIETENA TA". Zece piese. În esență un singur gen. Dar când te uiți mai atent, descoperi un ansamblu de personaje distincte, fiecare joacă un rol specific în acest ecosistem sonor.
Algoritmul și căutarea intenționată
Fiecare piesă de aici împarte aceeași ADN muzical: structuri scurte, hook-uri imediate, refrene proiectate să ți se fixeze în creier în câteva secunde. Dar, oamenii caută aceste piese. Le tastează numele în bara de căutare, le adaugă în playlist-uri, le dau play pe repetat. Așa că mi se pare, de fapt sunt foarte sigur, că nu e doar algoritmul care decide.
Conversația e în două sensuri. Publicul vine cu o cerere clară, vrea „Cât vrei tu", vrea Tzanca, vrea Babasha. Și sistemul răspunde amplificând exact ceea ce funcționează. Dacă „Damelo" face engagement, atunci orice seamănă cu „Damelo" apare în recomandări. Ascultătorii caută ceea ce cunosc, algoritmul dă mai mult din același lucru, iar căutările viitoare se modelează după ceea ce li s-a oferit deja. Nu e chiar manipulare pură, e, mai curând o buclă în care preferințele și optimizarea se hrănesc reciproc.
Sistemul nu bagă piese cu forța pe gâtul nimănui. Dar odată ce un tipar prinde, atât publicul cât și algoritmul încetează să mai caute altceva. Piesele instruiesc sistemul să promoveze clonele lor, care validează alegerile ascultătorilor, care la rândul lor confirmă că sistemul a avut dreptate. Înainte să-ți dai seama, întreg top 10 sună ca variațiuni ale aceleiași teme. Când o formulă funcționează, ea devine singurul drum disponibil.
Vocabularul redus al dorințelor
Dacă ai sta să citești versurile unele după altele, ceea ce nu recomand, pentru că experiența e mai degrabă soporifică, ai observa ceva curios. Ce? Piesele vorbesc toate cam cu aceleași cuvinte. Tipii nu se plagiază unii pe ceilalți. E vorba, mai mult, de un cod comun, un vocabular comprimat în jurul a trei obsesii centrale.
Prima e iubirea. Sau mai exact relația ca sursă de validare și suferință. Termeni precum inimă, iubire, apelative directe (baby, mami) și verbe care exprimă suferința sau dorința apar obsesiv. Conversația e mereu pasională, mereu intensă, mereu oscilează între devotament și durere. Este foarte multă intensitate și nu prea există nuanțe.
A doua e statutul. Banii, succesul, opulența ca marcă a valorii personale. Euro, Mercedes, Germania, termeni care evocă câștigul, schimbul valutar, viața luxoasă. Artistul e șmecher, e regele, are ce trebuie ca să impresioneze. Statutul e argumentul central.
A treia e acțiunea imediată. Verbe imperative, mișcare, urgență, totul concentrat în comenzi scurte care nu lasă loc pentru ezitare: vino, urcă, sună-mă, fură-mă. Pronumele personale (eu, tu, mea, ta) domină tot spațiul și creează o tensiune binară continuă între artist și obiectul dorinței. O conversație în doi termeni care nu admite nicio a treia prezență, nicio distanță, nicio pauză. Totul se reduce la dualitatea simplă a dorinței și la imperativul de a acționa imediat asupra ei.
Ceea ce face acest vocabular atât de eficient e că elimină ambiguitatea. Publicul știe exact ce primește: emoție fără nuanță, statut fără ironie, acțiune fără ezitare.
Galeria de personaje
Lista e mai interesantă decât pare la prima vedere, iar fiecare artist a construit un personaj distinct, un mod specific de a vorbi despre aceleași obsesii.
Babasha e romanticul pragmatic. El folosește limbaj direct, refrene ușoare, teme afective. E printre puținii care transmit emoție fără să piardă publicul de party. Personajul lui e cuceritorul insistent, romantic, lipicios, disponibil. Pare sigur pe el, dar de fapt caută validare afectivă.
Dani Mocanu operează la polul opus. E intens, nocturn, agresiv. Nocturnul periculos, tipul care vrea intensitate. Pentru el, relația e un joc de risc, nu o căutare de stabilitate.
Tzanca Uraganu e pur spectacol. Repetiție, ritm, energie și o mască de opulență dusă la extrem. Urmărește efectul instant. Împreună cu Mr. Juve (complementar, comic, melodios, foarte ritmic, îndulcind excesul prin ton) trăiesc în ritm rapid.
Denis Râmniceanul vine cu baladă urbană. Scrie cu emoție reală și linii melodice mai aproape de pop și muzică populară modernă. E îndrăgostitul rănit: devotat, sentimental, prins în confuzie. Trăiește în trecut, nu în prezent.
Gya & Babasha continuă linia afectivă, tot baladă, el amantul festiv, melodios, seducător, mai atent la gesturi decât la spectacol.
Iuly & Manele Mentolate reduc totul la minimalism: un simbol puternic (mașina) și o personalitate construită din lifestyle. Versuri scurte, afirmații seci. "Lucs" ambulant, identitate definită de mașină și vizibilitate. Relația e un efect secundar al statutului.
Johnny Romano aduce identitate ludică, ironie. Poate cel mai muzical din listă. Folosește jargon dar și metafore simple, clare. E artistul conștient ironic, știe ce imagini circulă, le folosește. Personajul lui e o variantă urbană relaxată.
Vanilla și DZWS formează perechea fracturată: Vanilla e narativ, tăios, clar, iar DZWS e contradictoriu, aproape confesiv, stil de băiat care se ascunde după replici tari. Doi oameni care se despart diferit: unul e rece, celălalt haotic. Tipologie comună în trap-ul actual.
Toți vorbesc cu același vocabular restrâns (iubire, bani, acțiune) dar fiecare îl colorează diferit. Romanticul insistă pe emoție. Nocturnul pe tensiune. Atletul pe energie. Îndrăgostitul pe durere. Ironicul pe distanță. Perechea fracturată pe separare. Aceluiași set limitat de cuvinte i se dau roluri diferite, ca și cum ai lua aceleași ingrediente și ai face mâncăruri care, deși recunoști gustul de bază, par totuși distincte.
Absența alternativelor
Semnul cel mai clar e următorul: nu există pop în acest top 10. Nici rock. Nici hip-hop. Nimic care să nu fie adiacent manelelor. Dacă întregul top e ocupat de această galerie de personaje, romanticul, nocturnul, atletul, îndrăgostitul rănit, luxosul, ironicul, perechea fracturată, înseamnă că tot restul a fost înghesuit afară sau nu s-a prezentat niciodată.
Dar e ceva și mai ciudat: nu există nici măcar un manelist de gardă veche. Nici Adi Minune, nici Salam, nici Guță, nici Vali Vijelie. Generația care a definit genul, care a format publicul, care încă umple sălile la nunți și petreceri private, e complet absentă din lista asta. E o chestiune de relevanță? Deloc, oamenii încă îi ascultă, încă îi cer, încă știu versurile. Lucru care mă face să cred că totul e o chestiune de sistem. Spotify nu reflectă ce ascultă România la petreceri. Reflectă, zic, ce se caută obsesiv, repetat, în bara de search, de un anumit tip de public. Garda veche nu produce hook-uri de 15 secunde pentru TikTok, deci, nu colaborează în rețea.
Piese precum „E Mult, E Greu!" și „Baklava", în ciuda alegerilor diferite de producție, tot din același univers sonor ies la iveală. Dominația celor 10 piese vine din absența concurenței. Atunci când reprezinți singura opțiune disponibilă, câștigi prin prezență. Întrebarea e cum s-a ajuns ca întreaga conversație să graviteze exclusiv în jurul acestor piese, cum s-a închis spațiul până când doar ele au mai rămas vizibile.
Circuitul închis
Privește mai atent la credite și vei observa ceva: jumătate din aceste piese sunt colaborări. „Damelo" îi pune împreună pe Tzanca Uraganu cu Mr. Juve. „Meneaito" îl leagă pe Tzanca de Costel Biju. „Regele" îl conectează pe Rareș cu Tzanca. „Baklava" îi aduce împreună pe Gya și Babasha. Asta nu seamănă deloc cu un peisaj competitiv.
Fiecare colaborare o amplifică pe celelaltă și face vizibilitate în cascadă. Fanii lui Tzanca îl descoperă pe Mr. Juve, ascultătorii lui Babasha o găsesc pe Gya. Rezultatul e un ecosistem care se hrănește singur, un circuit închis în care fiecare artist funcționează atât ca performer, cât și ca promotor. Topul nu reflectă o pluralitate de voci, arată o familie extinsă care-și pasează microfonul. Personajele se întâlnesc, colaborează, se amplifică reciproc. Dominația se solidifică prin întărire colectivă.
Contractul social înaintea muzicii
„Bipolară" (Tu ești bipolară, Ba mă vrei, ba mă ignori), „Mercedes" (Trec dе ei, accelerеz Și număr bancnote verzi, în Mercedes), „Cât vrei tu" (Uite numaru 07 cat vrei tu Sunt liber de luni pe luni Pot sa ma suni chiar acum) sunt exemple ale presiunii zilnice, relații volatile, bani, imagine, greutatea de a fi văzut. Fiecare piesă din acest top 10 atinge aceeași fibră aspirațională sau confesivă, doar îmbrăcată diferit. Succesul e sociologic, nu are nimic cu muzica.
Piesele vorbesc limba unui public care se recunoaște în aceste înșiruiri comprimate de cuvinte, povești despre putere, vulnerabilitate, dorință, supraviețuire. Pentru ascultători, atracția vine din recunoaștere, din faptul că își aud propriile vieți reflectate înapoi, tare și fără scuze, mai mult decât din calitatea producției sau sofisticarea versurilor. Romanticul insistent, nocturnul periculos, atletul de club, îndrăgostitul rănit, amantul festiv, luxul ambulant, ironistul relaxat, perechea fracturată, toate aceste personaje oferă moduri diferite de a trăi aceleași tensiuni, aceleași dorințe.
Vocabularul limitat e o forță. Cu cât mai puține cuvinte folosești, cu atât mai rapid publicul le recunoaște. Cu cât mai directe sunt temele, cu atât mai puțin efort cere înțelegerea. Iubire, bani, acțiune, emoție, statut, urgență. Eu, tu, acum. Asta e tot și pentru mulți, e suficient.
Am scris odată despre cum pasiunea pentru ceva poate să te consume de cum ajungi într-un punct în care încetezi să mai alegi ce iubești și începi să iubești ceea ce ți se oferă. Top 10 Spotify România se simte exact așa, doar că procesat industrial. Publicul a ales aceste piese, da. Dar le-a ales dintr-un meniu care s-a restrâns progresiv la o singură pagină.
Algoritmul nu a forțat pe nimeni, a ascultat, a învățat, a răspuns. Dar răspunsul lui a devenit atât de precis, atât de bine calibrat, încât întrebarea inițială „ce vrei să asculți?” s-a transformat treptat în „vrei mai mult din ce asculți deja?” Și pentru că răspunsul e aproape întotdeauna da, sistemul nu mai are niciun motiv să întrebe altceva.
Ceea ce rămâne e un top care arată mai mult ca o oglindă ținută în fața unei relații între dorință și livrare. E o relație în care ambele părți au învățat să vorbească aceeași limbă, până când n-a mai rămas spațiu pentru altceva. Personajele s-au stabilit. Rolurile sunt clare. Vocabularul e fixat. Și toată lumea știe ce urmează.
