Am un prieten care cumpără viniluri pe care nu le ascultă niciodată. Le ține în raft, îngrijit ordonate alfabetic, și uneori le scoate din folie doar ca să simtă greutatea discului în mână. I-am spus odată că e ridicol. Mi-a răspuns: „mai ridicol decât să ai 10.000 de melodii în telefon și să nu-ți amintești titlul niciuneia?"
Avea dreptate, desigur. Ceea ce m-a enervat și mai tare.
Nu cred că am devenit cu toții surzi. Cred că pur și simplu am uitat că muzica necesită o anumită... prezență. Ceva asemănător cu ceea ce facem când citim o carte bună, lăsăm ceva să se întâmple în interior, mergem în „illo tempore”.
În 2026 avem mai multă muzică decât putem asculta într-o viață, iar asta ne-a transformat în cei mai săraci ascultători din istorie.
Așa că hai să vedem dacă mai putem repara asta.
Regula de aur: „cine naiba a făcut asta?"
Înainte să te lași hipnotizat de orice melodie care-ți apare în cale, pune-ți întrebarea fundamentală: există un om real acolo, care a transpirat, a înjurat, s-a certat cu trupa lui, a stat până la 4 dimineața încercând să găsească nota perfectă? Sau e doar un algoritm care a învățat că dacă pui un beat de 120 BPM peste un acord de Do major repetat la infinit, creierul tău secretă dopamină ca un câine la Pavlov?
Diferența dintre „Fake Plastic Trees" al Radiohead, unde Thom Yorke a cântat refrenul atât de intens în timpul înregistrării finale încât a plâns și nu a mai putut continua, iar aia e versiunea pe care o auzi pe album, cu vocea lui crăpându-se de emoție, și o melodie AI care mimează același sentiment melancolic e diferența dintre a face dragoste și a urmări un tutorial pe YouTube despre cum se face.
Practică: Deschide Bandcamp sau Discogs și caută albumul. Dacă în loc de „scris de John Doe, produs de Jane Smith, înregistrat la Abbey Road în februarie 1973" găsești „Generated by MelodyBot 3.0", știi că bei Coca-Cola fără zahăr când puteai avea vin.
Dieta „analogă" sau cum să scapi de bulă înainte să te sufoce
Spotify-ul tău „Discover Weekly" îți tot recomandă „restaurante” identice pentru că „știe ce-ți place". Sigur, e confortabil. Dar dacă la 40 de ani mănânci aceleași 5 feluri de mâncare ca la 20, ai o problemă serioasă cu „aventura”.
Algoritmii sunt leneși. Îți dau The 1975 pentru că ai ascultat The 1975. Îți dau mai mult The 1975. Apoi îți dau trupe care sună exact ca The 1975. Într-un an, când cineva îți pune Joy Division, te uiți la ei ca și cum ți-ar fi cerut să asculți muzică gregoriană.
Practică: O dată pe săptămână, întreabă pe cineva, barista de la cafeneaua unde-ți bei cafeaua de origine, tipul ciudat de la muncă care ascultă jazz, mătuși-ta care era rockeriță-n '89: „ce piesă ar trebui să ascult?". Apoi ascult-o. De la început până la sfârșit.
Lauren Laverne de la BBC 6Music îți recomandă „The Remote Part" de la Idlewild sau prietenul tău obsedat de soul îți bagă în urechi „There's a Riot Goin' On" de la Sly & The Family Stone, ei bine, acolo există o intenție umană. O un gând că muzica asta poate schimba ceva în tine.
Sărbătorirea greșelii sau de ce perfectiunea e overrated
AI-ul nu greșește niciodată. Și tocmai asta e problema lui.
Ascultă „For Emma, Forever Ago" de la Bon Iver, înregistrat într-o cabană din Wisconsin, pe echipament improvizat, cu Justin Vernon răcit și răgușit. Sau „Nebraska" de la Springsteen, demo-uri pe un 4-track Tascam care au devenit album pentru că nimeni nu putea recrea slăbiciunea crudă în studio.
Entuziasmul din vocea lui Paul Weller când urlă "THAT'S ENTERTAINMENT!" la The Jam, puțin prea tare, puțin cam disperat, ăla e momentul care te face să simți ceva. Un algoritm ar fi zis „input vocal excesiv, reducing levels".
Practică: Caută versiuni live. „Unplugged"-ul Nirvana unde Kurt Cobain bâlbâie înainte de „All Apologies". „Stop Making Sense" de la Talking Heads când David Byrne aleargă în cerc într-un costum prea mare. Jeff Buckley cântând „Hallelujah" la Sin-é, aproape șoptind, aproape plângând.
Acolo unde AI-ul ar șterge respiraţia dintre versuri, Billy Holliday transformă acea respirație în artă.
Regula celor 15 minute de atenție totală
Muzica a devenit fundal. Ceva ce se întâmplă în timp ce răspunzi la mailuri, faci mâncare, stai în trafic, te prefaci că muncești. Am transformat-o în tapet.
Dacă nu poți sta 15 minute doar ascultând „Blue" de la Joni Mitchell fără să verifici Instagram-ul, problema nu e la Joni. E la tine.
Practică: Alege „OK Computer" de la Radiohead. Sau „Blonde" de la Frank Ocean. Sau „To Pimp a Butterfly" de la Kendrick Lamar. Pune căștile. Închide telefonul (nu pe silent, închide-l efectiv). Închide ochii. Ai închis și telefonul, da?
La minutul 5 o să-ți vină un puseu de panică, „dar ce dacă cineva mi-a dat mesaj?". La minutul 10 o să realizezi că encefalul tău nu mai știe să stea locului. La minutul 15, dacă rezişti, o să auzi lucruri pe care nu le-ai auzit niciodată, deși ai ascultat piesa de 100 de ori ca fundal.
Susținerea directă sau de ce Spotify-ul nu salvează muzica
Un stream pe Spotify îi aduce unui artist între 0.003 și 0.005 dolari. Ca să câștige salariul minim american, trebuie vreo 300.000 de streamuri pe lună. De aceea platformele vor împinge mereu muzică AI, nu trebuie să plătească oameni.
Când cumperi un vinil de la Fontaines D.C. direct de pe Bandcamp, 80% din bani ajung la trupă. Când cumperi un tricou la concertul Idles, ei pot face următorul turneu. Când asculti pe Spotify... ei, bine, poți asculta liniștit, dar nu te mira că în 10 ani concertele o să fie hologramele unor trupe care nu au existat.
Practică: Cumpără măcar trei, patru albume pe an. Mergi la un concert într-o sală mică, nu stadion, sala cu 200 de locuri unde auzi respirația chitaristului. Cumpără un tricou, chiar dacă nu-l porți niciodată (toți avem sertarul ăla).
Fiecare bilet la The National în Roundhouse, fiecare vinil Big Thief cumpărat de la magazinul independent e un vot că muzica făcută de oameni mai contează.
Concluzie
Muzica făcută de oameni e dezordonată, imperfectă, adesea irațională. E scrisă de oameni care au probleme cu chiria, relații complicate, anxietăți existențiale, unii sunt chiar nebuni cu acte. E înregistrată în studio-uri improvizate, garaje, dormitoare. Conține greșeli care devin fericite accidente.
Muzica AI e... perfectă. Și tocmai de aia e goală.
Alegerea e a ta: vrei să fii consumator de date auditive optimizate sau vrei să fii ascultător, adică participant activ la cea mai veche conversație umană despre ce înseamnă să fii viu, să iubești, să suferi, să speri?
Pune căștile. Dă play la „The Downtown Lights" de la The Blue Nile. Și pentru următoarele 6 minute și 31 de secunde, fii prezent. Complet prezent.
Restul se va rezolva de la sine.
